Archive for November 2011

 
 

Sculptorul Eugen Gocan

Sculptorul Eugen Gocan va implini maine 73 de ani.
Mi-a fost profesor timp de 6 ani la Academia de Arte Vizuale „I. Andreescu”, am invatat multe de la domnia sa, ii sunt recunoscator.
Imi amintesc ca in 2008, cand eram curator la Muzeul de Arta din Cluj, incercam sa organizam o intalnire a maestrului cu publicul. A refuzat. De ce? Pentru ca nu ii sta în fire sa se afiseze si, în plus, nu-i plac omagierile sau epitetele gadilitoare. Nu s-a exhibat niciodata pe sine folosind sculptura ca pretext. Eugen Gocan face parte din tagma celor care cred ca suprema frumusete a unei civilizatii rafinate este necultivarea atenta a eului.

Lucreaza in atelier netulburat de zgomotul lumii – un zbor cu batai mari de aripi, nu cu batai mici si precipitate. Pana mai este vreme buna si inca e cald ciopleste in piatra. Cand vine frigul incepe lucrul in lemn. Din cand in cand desen, mai ales monotipii. Marile teme ale lui Eugen Gocan au ramas femeia si cuplul (o poveste de dragoste pe termen lung). Departe de figurile rodiniene (cu „anatomii glorioase” care „isi incordeaza michelangiolesc muschii”), eroii sai statuari, de mici dimensiuni si realizati în ultimul timp mai ales in piatra, sunt niste copii mari si, bineinteles, cuminti, foarte cuminti, neumbriti de carne si trup. Risipiti prin gradina atelierului artistului ei amintesc de Adam si Eva dinainte de Cadere.

Se spune ca în fiecare femeie exista 20 de femei diferite si ca sotul, as spune eu, acum, sculptorul, hotaraste care din ele va predomina. Eugen Gocan a ales: „Cumintenia pamantului este evanghelia mea”. Detesta chipul femeilor „de revista”, adeseori „imitatii ratate de barbati ratati”. In viziunea domniei sale cochetaria cea mai sigura este inocenta.
Deci, nimic „la moda”, nimic spectaculos, ceea ce ar putea parea surprinzator si chiar ineficient. Toate aceste opere sunt remarcabile tocmai prin calitatea lor de-a nu seduce, nici prin subiect, nici prin tratarea ieftina a suprafetelor.

[Fotografiile postate aici sunt realizate de mine in atelierul artistului in 2002 si 2008]

Preview Apostolia 44, noiembrie 2011

Semnalez aparitia numarului 44/2011 al Revistei APOSTOLIA.
Reproduc un fragment de la rubrica „Talcul Evangheliei”, articolul intitulat „Bogatul nesabuit” semnat de Parintele Noël TANAZACQ:
„De fiecare data cand Hristos Isi deschide gura, universul intreg se imbunatateste, respira, traieste. Redevenim ceea ce nu ar fi trebuit sa incetam a fi niciodata: chipul lui Dumnezeu. Omul nu este Om decat cand se aseamana cu Dumnezeu. Fara implinirea chipului pe care il poarta in el in mod firesc, Omul nu este decat un sub-om, un om animal.
Laus tibi, Christe!

 

Iata si cuprinsul acestui numar:

O Garofiţă

Duminica trecuta in fata blocului era parcata masina SMURD-ului. De fiecare data cand o vad acolo imi bate inima mai repede. Am urcat in graba, iar cand am deschis usa liftului am aflat ce se intamplase. Doamnei Garofita, vecinei noastre, i se facuse rau chiar in fata usii. Un nou infarct, nu au mai putut sa o resusciteze.

In urma cu 5 ani, cand doamna Garofita si sotul dansei, domnul Liviu, s-au mutat la noi in bloc, ma intrebam: ce oameni deosebiti trebuie sa fie, deoarece in fiecare zi veneau sa ii viziteze cei patru copii ai lor impreuna cu familiile lor. In fiecare zi!
Am constatat in anii care au urmat ca viata doamnei Garofita a fost asa cum i-a fost si numele, ca a stiut „sa prefaca uratenia in frumusete si murdaria in mireasma”, asa cum fac florile. Si am mai observat ca vorba „te spune fata cum ti-e viata” este valabila nu numai pentru chipul pe care il avem cand traim, ci si pentru chipul pe care il avem atunci cand plecam din aceasta viata. Pe nasalie, chipul doamnei Garofita a fost, fara sa exagerez, ca si cel al Batranului Iosif Vatopedinul, adica foarte senin.

[Nu voi uita niciodata ca la priveghere am mancat prajituri facute de doamna Garofita cu o zi inainte sa moara!]

 

[Dirck JACOBSZ, Pompeius Occo, Oil on panel, 1531, 66 x 54 cm, Rijksmuseum, Amsterdam]

Lectia Maestrului

Maestre, am un pietroi la spate. Te rog, ia-l de pe mine.
- Si asta te supara?
- Da, Maestre.
- Nu i-ai facut asta si pestelui?
- Ba da, Maestre.
- Nu i-ai facut asta si broastei?
- Ba da, Maestre.
- Nu i-ai facut asta si sarpelui?
- Ba da, Maestre.
- Ridica-te! Mergi!
- Nu pot sa merg, e prea greu!
- Cum crezi ca pestele, broasca si sarpele au indurat asa ceva? Ai facut un lucru gresit. Du-te, gaseste toate animalele si elibereaza-le de pietre. Pe urma, am sa-ti dezleg si eu piatra. Dar daca oricare dintre animale, pestele, broasca sau sarpele, au murit, atunci vei purta piatra in inima pentru tot restul vietii.


[Din versurile lui Petru M. Has]

2011-2012 The Brilliance Will Continue

În 2010, când am afirmat la unul dintre vernisajele Zilelor Artei Bizantine organizate de „Grupul Sfântul Ioan Damaschin” că există un interes crescut al publicului de pretutindeni pentru arta eclesială autentică, în special pentru icoană, unii nu m-au prea crezut, deşi le-am dat atunci niste exemple. Constat în continuare cu bucurie că acest interes este real, concretizându-se în evenimente absolut remarcabile. Ca dovadă stau şi expoziţiile din 2011, trei dintre ele cu desfăşurare până în 2012  (le-am semnalat şi eu aici, pe blog), la care o adaug în cele de mai jos şi pe cea de la Penn Museum, Philadelphia, despre care am aflat abia azi. Aşadar:

1. 22 august – 30 septembrie 2011 – „The Brilliance of Byzantium. Greek Illuminated Manuscripts from the Balkans VI –XVIII C”, National Gallery for Foreign Art, Sofia, Bulgaria;
2. 26 Septembrie 2011 – 12 Februarie 2012 – „Russian icons from the 15th – early 20th century”, Castel Sant’Angelo, Roma, Italia;
3. 21 Octombrie 2011 – 18 Martie 2012 – „Imprinting the Divine. Byzantine and Russian Icons from the Menil Collection”, Houston, Texas;
4. 15 octombrie 2011 – 12 februarie 2012 – „Vaults of Heaven: Visions of Byzantium”, Penn Museum, Philadelphia.

Privesc totodată şi observ ce se întâmplă şi în România în acest final de 2011. Notez doar atât: Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia are deschisă în perioada 14 octombrie-11 decembrie 2011 expoziţia temporară „Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei”. Informaţia o găsesc pe site-ul Reţelei Naţionale a Muzeelor din România. Mai caut, pentru că doresc să aflu şi alte detalii, aşa că intru şi pe site-ul gazdelor. Dar, surpriză, nu găsesc niciun link care să pornească din prima pagină a site-ului muzeului spre pagina expoziţiei, aşa cum m-aş fi aşteptat! Constat că la pagina expoziţiei, din păcate foarte sumară, se poate ajunge de fapt doar cu google, asta presupunând că trebuie să ştii în prealabil numele expoziţiei (Aşa arată linkul, pentru cei interesaţi: http://mnuai.ro/muzeu/?p=710). Nu mă las, intru şi pe blogul muzeului albaiulian, dar îl părăsesc repejor, ultima actualizare a fost făcută Joi, Septembrie 15, 2011, 08:24 AM.

Pentru că ideea mi s-a parut extraordinară, a doua zi m-am luat şi m-am dus direct la muzeu ca să vedem pe viu despre ce este vorba. Spre bucuria mea am întâlnit o expoziţie foarte bine gândită, cu un curator cumsecade şi foarte priceput, care s-a ocupat şi de editarea cu acest prilej a volumului (de peste 400 de pagini!) intitulat „Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei – Preliminarii la o istorie ilustrată a toleranţei religioase”, semnat împreună cu Hegedüs Enikő şi Vasile Rus şi apărut la Editura Altip din Alba Iulia.

 


[Fotografie din Expozitia „Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei”. Foto: ignus]

Curatorul expoziţiei, Doamna Ana Dumitran, cu care am avut un plăcut dialog, mi-a oferit cu amabilitate multe informaţii utile. Aşa am aflat că acest demers inedit este „rezultatul unei cercetări interdisciplinare, interetnice şi internaţionale desfăşurată în cadrul unui proiect finanţat de CNCSIS, destinat lămuririi sintagmei toleranţă religioasă şi aprofundării studiului acestui concept în istoria Europei Centrale, proiect coordonat de conf. univ. dr. Daniel Dumitran de la Universitatea 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia. Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei, deopotrivă expoziţia şi volumul, spun povestea icoanelor Maicii Domnului care au lăcrimat în decursul secolului al XVIII-lea şi a extraordinarei răspândiri pe care au cunoscut-o replicile lor, graniţele etnice şi confesionale dovedindu-se pentru prima dată neputincioase în faţa avalanşei de replici şi a molipsitorului avânt al pelerinilor.”

 


[Fotografie din Expozitia „Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei”. Foto: ignus]

Acestea fiind spuse, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce o astfel expoziţie durează atât de puţin (în realitate nici nu apucă să se ducă vestea despre ea); de ce nu găseşti la vânzare volumul lansat cu ocazia expoziţiei în muzeul albaiulian (ci „doar într-o librărie din Cluj”; este vorba de Librăria UBB de pe strada Napoca nr. 11, înca îl găsiţi la preţul de 45 lei), și de ce instituţia gazdă nu îşi promovează eficient propriul eveniment?
[Dupa sosirea la Cluj am remarcat că pe prima pagina a site-ului muzeului gazdă a apărut un link către expoziţiile temporare, deci avem în sfârşit şansa să aflăm despre existenţa expoziţiei; observaţiile mele văd că au avut un rost. M-aş bucura să aud că se va pune la dispoziţia vizitatorilor, din respect pentru ei, şi o utilă carte de impresii, la momentul vizitei mele inexistentă].

Am ieşit încântat din sălile de expoziţie (în care te poţi și ruga, nu doar informa), o recomand tuturor, aşa cum recomand şi o plimbare, în tihnă, printre zidurile Cetăţii Alba Carolina, care arată după restaurare incredibil de frumoase!


[Zidurile Cetatii Alba Carolina. Foto: ignus]

Cuvânt la pomenirea Părintelui Teofil

Sambata, 29 octombrie, s-au implinit 2 ani de cand Parintele nostru Teofil s-a mutat la Domnul. Am fost si eu la parastasul de la Sambata de Sus, a fost frumos. Dupa sfanta liturghie, la parastas, Parintele Mihail m-a indemnat sa tin un cuvant de suflet. L-am transcris si pentru voi, prieteni.

Zilele trecute mi-am amintit care a fost primul cuvant pe care Parintele Teofil mi l-a spus atunci cand ne-am intalnit pentru prima oara, in urma cu aproape 20 de ani: “Daca Dumnezeu doreste sa se implineasca un lucru, toata faptura va ajuta sa se implineasca acel lucru”.
In legatura cu acest cuvant doresc sa va povestesc ceva minunat.

In vara anului 2001 am fost la Sambata de Sus cu gandul de a ma spovedi. Nu ma anuntasem, deci Parintele Teofil nu stia ca voi sosi la manastire. Cand i-am sunat la usa chiliei si ne-am intalnit, si bineinteles imbratisat din toate puterile, parintele mi-a spus: “Ionut draga, Dumnezeu te-a trimis la noi!” Ce se intamplase? Parintele Teofil era invitat la o conferinta ce urma sa aiba loc la Craiova, insa niciun parinte de la Sambata nu putea sa il insoteasca pana acolo. Asa ca m-a intrebat pe mine daca pot si doresc sa il insotesc. Am acceptat bineinteles, era un dar neasteptat, era o onoare pentru mine. Parintele Epifanie ne-a dus cu daciuta la gara iar de acolo am luat trenul.
Nu am sa va povestesc aici cu cat interes asculta parintele cand ii descriam cum arata o egreta alba pe care tocmai o vazusem, sau ce anume povesteam in timp ce parintele statea, ca un tanar fericit, cu capul scos pe fereastra trenului si cu pletele fluturate de vant, ci am sa va relatez o intamplare minunata care a avut loc in ziua sosirii noastre la Craiova.
Imediat ce fusesem cazati la palatul mitropolitan, parintele Teofil mi-a pus in vedere ca si-a uitat metanierul acasa si ca trebuia sa ma duc sa caut unul nou la magazinul bisericesc. Am cautat, insa fara niciun rezultat. Nu gasisem nici macar unul mic. Nu prea i-a parut bine parintelui, era evident ca ii lipsea.
La foarte scurt timp dupa episodul acesta, parintele a fost rugat sa accepte sa ii faca o vizita scurta unui om pe care nu il cunostea. Am fost, omul a fost foarte fericit, si a fost foarte bine ca ne-am dus acolo. Inainte de despartire, ca sa isi arate recunostinta, omul i-a oferit Parintelui Teofil un metanier frumos lucrat. Cand a auzit parintele ce dar i se pregatise, indata s-a luminat la fata si I-a multumit lui Dumnezeu. I-a povestit si gazdei patania cu metanierul iar cand ne-am intors la palatul mitropolitan parintele mi-a spus: “Ionut, cand voi povesti cele intamplate azi, unii poate vor zice ca a fost o simpla coincidenta. Eu, sa stii, o consider o minune”.

A fost inca un prilej sa imi amintesc si sa ma conving ca daca Dumnezeu doreste sa se implineasca un lucru, toata faptura va ajuta sa se implineasca acel lucru!

(29 octombrie 2011, Manastirea Brancoveanu, Sambata de Sus)

 


[Impreuna cu Parintele Teofil, in iulie 2001, inainte de plecarea la Craiova]

Bucură-te, Teofile, al bucuriei Părinte!