Archive for February 2012

 
 

Sa postim din iubire

Exista multe motive cat se poate de justificate pentru a posti, dar principalul este iubirea.
Scriitorul crestin Hermas a alcatuit un interviu cu un inger despre post. Intrebat ce fel de post tine, Hermas a raspuns ca posteste in modul in care se obisnuieste. Ingerul nu a fost impresionat. A raspuns ca Hermas nu avea nici cea mai mica idee de ce inseamna un post autentic crestin, si ca ceea ce facea el era inutil. Ingerul a continuat spunand ca daca dorim ca postul sa aiba un sens, trebuie sa tinem o socoteala atenta cati bani economisim cu el, si sa dam aceste economii saracilor si nevoiasilor.

Aristides scrie si el în Apologetica: „Daca exista un sarac intre crestini si ei nu au posibilitatea sa il ajute, postesc doua sau trei zile si dau mancarea pe care au economisit-o prin post persoanei flamande”.
Acesta este postul pe care suntem chemati sa il practicam in timpul Postului Mare.

Cu sau fara costumul lui Adam?

Imnografia zilei de maine se intemeiaza pe imaginea lui Adam tanguindu-se inaintea portilor raiului.
Aceasta pentru ca, in vechime, in Duminica Lasatului sec de branza, penitentii erau expulzati temporar in afara bisericii, ca oarecand Adam in fata usilor incuiate ale raiului, spre a-si plange pacatele, pana la sfarsitul Postului Mare.
Randuiala amintita mai explica inca ceva: prezenta scenelor cu Izgonirea si Plangerea lui Adam in apropierea locului unde penitentii isi imitau protoparintele „in strapungere si lacrimi”, adica in afara bisericii, pe suprafata exterioara a zidurilor ei, sau, uneori, in nartexul acesteia.
Astfel de exemple intalnim si in programul iconografic al vestitelor biserici manastiresti de la Voronet, Molodovita si Sucevita. Pentru cel care le studiaza mai cu atentie, exista o pricina de nedumerire: pretioasele vesminte pe care le poarta in rai stramosii omenirii. De ce zugravii le-au „tesut” straie ca de sarbatoare (la Voronet, Adam are chiar o mantie pe umeri!) cand stim prea bine ca in Cartea Facerii se spune ca „Adam si femeia lui erau amandoi goi”? (Facere 2, 25). Sau, cu alte cuvinte spus: De ce costumul lui Adam nu e „costumul lui Adam”?

Daca deschidem Triodul la Duminica Izgonirii lui Adam din rai, imaginea „imbracarii” sau „dezbracarii” unui vesmant cu totul special, „nestricacios”, „tesut de Dumnezeu” – pe care omul il purta inainte de a fi imbracat „hainele de piele” – poate fi intalnita aproape in fiecare imn.
Iata doua dintre ele, unul de la Vercenie si celalalt de le Utrenie:
„De vesmantul cel de Dumnezeu tesut m-am dezbracat eu ticalosul, prin sfatul vrajmasului, neascultand porunca Ta cea dumnezeiasca, Doamne. Si m-am imbracat acum cu frunze de smochin si cu haina de piele; caci m-am osandit a manca prin sudori paine cu munca; si pamantul a fost blestemat sa-mi rodeasca spini si palamida. Ci Tu, Cel ce Te-ai intrupat din Fecioara in anii cei de apoi, chemandu-ma, iarasi adu-ma in rai.” (la Vecernie)
„Cu vesmant de Dumnezeu tesut m-ai imbracat, Mantuitorule, in Eden ca un milostiv; iar eu am calcat porunca Ta, plecandu-ma vrajmasului, si gol m-am vazut eu, ticalosul.” (Utrenie)
Deci zugravii bisericilor bucovinene nu au facut altceva decat sa propovaduiasca, cu mijloacele specifice, o invatatura deja existenta in Biserica, invatatura potrivit careia cei dintai oameni creati „erau imbracati in slava cea de sus” – vesmantul cel de Dumnezeu tesut – „care ii acoperea mai bine decat o haina”. (Sfantul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere).

Prin urmare, motivul pentru care teologii Bisericii noastre ii zugravesc, prin cuvant sau culoare, pe protoparintii nostri in rai imbracati cu acele vesminte pretioase, iar dupa caderea in pacat dezbracati de ele, este ca noi sa pricepem si sa luam aminte ca „asa cum Adam dupa calcarea poruncii a fost izgonit din rai si din desfatarea si din petrecerea impreuna cu ingerii, si a ajuns gol si departe de fata lui Dumnezeu, asa si noi, pacatuind, ne despartim de Biserica robilor Sai sfinti si dezbracam prin pacat vesmantul dumnezeiesc pe care l-am imbracat botezandu-ne, si care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27) (Sfantul Simeon Noul Teolog, Cartea discursurilor etice).

Constantin BRANCUSI

Sculptorul Constantin Brancusi s-a nascut intr-o zi de 19 februarie.
Cu acest prilej mi-am amintit de doua expozitii.
Una in curs de desfasurare, din 8 octombrie 2011 pana in 15 aprilie 2012, la Muzeul Guggenheim din Bilbao, cu titlul Brancusi-Serra.
Alta care a avut loc in 1999 la Muzeul de Arta din Cluj-Napoca, prima (si din pacate, pana azi, singura) expozitie Brancusi care a avut loc la Cluj si in Transilvania!

Cu ocazia evenimentului de exceptie de la Cluj am realizat un interviu cu criticul de arta Ramona Novicov, publicat in Revista Renasterea, nr. 6, 1999. L-am recitit astazi cu placere. Iata un fragment:

Ioan Ginsca: S-a spus despre Brancusi ca este „parintele sculpturii moderne”, iar pe de alta parte ca este „un capat de drum”, in sensul ca el ar fi foarte greu de continuat. Va intreb: Lectia lui Brancusi mai este luata azi in seama de noile generatii de sculptori? Si cand spun lectia lui Brancusi, ma refer la faptul ca pana sa ajunga un artist al simplificarii formelor, el s-a concentrat pe o foarte serioasa investigare nu numai a artei clasice, dar si a anatomiei. Credeti ca exista astazi un fel de uitare a lui Brancusi?

Ramona Novicov: Brancusi este un model exemplar si in opera, si in drumul spre opera. Caci, spune el, „nu putem sa il ajungem, niciodata pe Dumnezeu, insa curajul de a calatori inspre El ramane important” (p. 145). Lectia lui Brancusi e minunata, dar incomoda. Tenacitatea sa, vizionarismul sau, imensa sa truda de a scormoni la radacina lumii, reluarea obsesiva a temelor pana in clipa in care ele radiaza bucurie pura, toate acestea ne grabim sa le expediem pentru a ne arunca asupra rezultatelor, asupra certitudinilor. Riscul este pus intre paranteze pentru a nu umbri succesul total, imediat, neconditionat. Inainte de toate, marea lectie a lui Brancusi e inscrisa in chiar viata sa. Aceasta este, in primul rand, marea sa opera de arta. Finalitatea ei este etica, si abia pe urma estetica. Frumusetea e doar o consecinta a Adevarului.

I. G. : Am stat si eu, ca multi altii, intr-un sir lung pentru a putea vizita expozitia in ziua vernisajului. Am ramas uimit de un fapt: intrand in prima sala, in care sunt expuse fotografiile, lumea isi continua conversatia inceputa afara; dar cand am intrat cu totii in sala cu bronzuri, dintr-o data s-a facut liniste, se pasea cu o anume cuviinta, chiar cu religiozitate. De ce credeti ca s-a intamplat chiar asa?

R. N. : Toate lucrarile sale vorbesc despre o lume transfigurata, despre un urias efort de a transcende limitele opace, „mortale”, ale materiei, facut intru adevar. Intreaga sa opera sta la umbra cuvintelor ioaneice: „si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi!” (Ioan 8, 32).
A fost obsedat de regasirea unitatii originare a lumii, facuta in numele iubirii.
Sarutul este semnul unificarii tuturor contrariilor, dar, ca sa-l poata incarca cu o semnificatie totalizatoare, a practicat o necrutatoare asceza a formei, pana i-a gasit miezul adevarat. A avut o adanca evlavie fata de materia cu care lucra. A stiut sa astepte clipele revelatiei, dar nu oricum, ci in trezvie, in acea asteptare activa, cu speranta si bucurie si incredere totala.
„Caci ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata. Contemplati lucrarile mele pana cand le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vazut!” (p. 100).
Cred ca mesajul acesta este atat de puternic, incat am inteles si noi, atunci, printre lucrarile sale, ca „restul e tacere”.

IMPARATUL deghizat

„Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am văzut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat?” (Matei 25, 37-38)
Iar Imparatul, raspunzand, imi va zice:
Iti amintesti? De curand, trecand pe strada, M-ai fotografiat.


[foto: ignus]

DE DRAGUL PARINTELUI TEOFIL la TVR1

Dragi prieteni,
Duminica, 19 februarie 2012, de la ora 8.15, la Universul Credintei – TVR1, va fi prezentata expozitia DE DRAGUL PARINTELUI TEOFIL, editia a 6-a, Bucuresti, 9-24 februarie 2012, Galeria Irecson. Realizatorul emisiunii: Luiza Barcan. Ii multumim Luizei si echipei ei, au facut o treaba foarte buna, veti vedea.

[fotografii: Catalin Mihai]

Duminica fiilor risipitori

CONSTANTIN NOICA:
Sunt două feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans. Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar în ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat… La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa si nitică dragoste?

O mina de aur

Booklover-ul si prietenul nostru Florensky ne-a recomandat un site de mare folos iconarilor: www.ruicon.ru
Aveti posibilitatea sa descarcati: 1229 de icoane, 767 isvoade (podliniki), 4004 fresce, 9189 miniaturi, 558 mozaicuri, 1184 sculpturi, reliefuri


Parintele Paisie Olaru – Ziceri (2)

Tu unde te uiti?

Zilele acestea mi-a venit de mai multe ori in minte o zicere a Parintelui Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu:
„Decat sa intind in unt si sa ma uit in pamant, mai bine sa intind in sare si sa ma uit la soare”.

4 februarie – Sfantul Isidor Pelusiotul