Constantin BRANCUSI

Sculptorul Constantin Brancusi s-a nascut intr-o zi de 19 februarie.
Cu acest prilej mi-am amintit de doua expozitii.
Una in curs de desfasurare, din 8 octombrie 2011 pana in 15 aprilie 2012, la Muzeul Guggenheim din Bilbao, cu titlul Brancusi-Serra.
Alta care a avut loc in 1999 la Muzeul de Arta din Cluj-Napoca, prima (si din pacate, pana azi, singura) expozitie Brancusi care a avut loc la Cluj si in Transilvania!

Cu ocazia evenimentului de exceptie de la Cluj am realizat un interviu cu criticul de arta Ramona Novicov, publicat in Revista Renasterea, nr. 6, 1999. L-am recitit astazi cu placere. Iata un fragment:

Ioan Ginsca: S-a spus despre Brancusi ca este „parintele sculpturii moderne”, iar pe de alta parte ca este „un capat de drum”, in sensul ca el ar fi foarte greu de continuat. Va intreb: Lectia lui Brancusi mai este luata azi in seama de noile generatii de sculptori? Si cand spun lectia lui Brancusi, ma refer la faptul ca pana sa ajunga un artist al simplificarii formelor, el s-a concentrat pe o foarte serioasa investigare nu numai a artei clasice, dar si a anatomiei. Credeti ca exista astazi un fel de uitare a lui Brancusi?

Ramona Novicov: Brancusi este un model exemplar si in opera, si in drumul spre opera. Caci, spune el, „nu putem sa il ajungem, niciodata pe Dumnezeu, insa curajul de a calatori inspre El ramane important” (p. 145). Lectia lui Brancusi e minunata, dar incomoda. Tenacitatea sa, vizionarismul sau, imensa sa truda de a scormoni la radacina lumii, reluarea obsesiva a temelor pana in clipa in care ele radiaza bucurie pura, toate acestea ne grabim sa le expediem pentru a ne arunca asupra rezultatelor, asupra certitudinilor. Riscul este pus intre paranteze pentru a nu umbri succesul total, imediat, neconditionat. Inainte de toate, marea lectie a lui Brancusi e inscrisa in chiar viata sa. Aceasta este, in primul rand, marea sa opera de arta. Finalitatea ei este etica, si abia pe urma estetica. Frumusetea e doar o consecinta a Adevarului.

I. G. : Am stat si eu, ca multi altii, intr-un sir lung pentru a putea vizita expozitia in ziua vernisajului. Am ramas uimit de un fapt: intrand in prima sala, in care sunt expuse fotografiile, lumea isi continua conversatia inceputa afara; dar cand am intrat cu totii in sala cu bronzuri, dintr-o data s-a facut liniste, se pasea cu o anume cuviinta, chiar cu religiozitate. De ce credeti ca s-a intamplat chiar asa?

R. N. : Toate lucrarile sale vorbesc despre o lume transfigurata, despre un urias efort de a transcende limitele opace, „mortale”, ale materiei, facut intru adevar. Intreaga sa opera sta la umbra cuvintelor ioaneice: „si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi!” (Ioan 8, 32).
A fost obsedat de regasirea unitatii originare a lumii, facuta in numele iubirii.
Sarutul este semnul unificarii tuturor contrariilor, dar, ca sa-l poata incarca cu o semnificatie totalizatoare, a practicat o necrutatoare asceza a formei, pana i-a gasit miezul adevarat. A avut o adanca evlavie fata de materia cu care lucra. A stiut sa astepte clipele revelatiei, dar nu oricum, ci in trezvie, in acea asteptare activa, cu speranta si bucurie si incredere totala.
„Caci ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata. Contemplati lucrarile mele pana cand le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vazut!” (p. 100).
Cred ca mesajul acesta este atat de puternic, incat am inteles si noi, atunci, printre lucrarile sale, ca „restul e tacere”.


Tags: , , , ,

 
 
 

Leave a Reply