Archive for May 2012

 
 

Străinul

 

La câțiva ani după ce m-am născut, tata a întâlnit un străin care de-abia sosise în orășelul nostru mic. Chiar de la început, tata a fost vrăjit de charmul acestui nou venit și în scurt timp l-a invitat să locuiască cu noi. Străinul s-a integrat imediat și de atunci era prin preajmă cam tot timpul. Pe măsură ce am crescut, nici nu mi-am pus problema despre rolul lui în familia noastră. În mintea mea, ocupa un loc special.
Părinții mei ne educau completându-se. Mama m-a învățat să deosebesc Răul de Bine. Tata m-a învățat să mă supun. Dar străinul… străinul era povestitorul nostru. Eram fascinați de poveștile și de glumele lui. Dacă doream să știm ceva despre politică, istorie sau științe, el ne lămurea. Știa să descifreze trecutul, înțelegea prezentul și chiar era capabil să prezică viitorul!
Ne ducea să vedem și liga profesionistă de baseball. Ne făcea să râdem, să plângem… Străinul vorbea neîncetat iar tata nu părea deranjat.
Uneori, mama se ridica ușor, în timp ce noi toți şâşâiam să se facă liniște ca să-l putem auzi, și mergea în bucătărie pentru că dorea un moment de liniște. (Mă întreb acum dacă se ruga ca străinul să plece…)
Convingerile morale ale tatălui meu ne ghidau cu fermitate, însă străinul nu se simțea niciodată obligat să le respecte. Înjurăturile nu erau acceptate la noi în casă, nici din partea noastră, nici a prietenilor și nici a musafirilor. Și totuși, vizitatorul nostru scăpa ușor acele cuvinte din 4 litere care-mi ardeau urechile, îl agitau pe tata și o făceau pe mama să roşească.
Tata nu permitea consumul de alcool, însă străinul ne încuraja să-l consumăm zilnic. Pentru el ţigările erau „cool”, trabucurile erau super-masculine iar pipa era de-a dreptul distinsă. Vorbea liber, mult prea liber despre subiecte interzise. Comentariile lui erau mereu stânjenitoare.
Îmi dau seama acum că ceea ce credeam atunci despre relațiile dintre oameni era puternic influențat de părerile lui. De fiecare dată ele veneau în contrast cu sfaturile primite de la părinții mei. Cu toate acestea, rareori era respins și nu i s-a cerut niciodată să plece.
Au trecut mai bine de 50 de ani de când străinul s-a mutat la noi în casă. S-a integrat imediat, dar nu mai e atăt de fascinant ca la început.
Și totuși, dacă cineva ar intra azi în cuibul părinților mei, l-ar găsi stând într-un colțisor, așteptând să-i fie ascultate vorbele, să-i fie privite imaginile.
Numele lui…? îi spunem simplu TV!
Acum are şi o nevasta… calculatorul!

[sursa: www.skywriting.net. Publicată în Revista Apostolia nr. 50 mai 2012. Traducere: Laura Pamfiloiu]

Arhetip IV – expoziție de artă bizantină

Cu prilejul lansării excepționalei cărți Teologia icoanei, scrisă de Leonid Uspensky, Grupul Sfântul Ioan Damaschin a deschis expoziția Arhetip IV în noua galerie de artă a Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Piața Ștefan cel Mare nr. 5 (în imediata apropiere a Bastionului Croitorilor). Expoziția poate fi vizitată până în 30 mai 2012, de luni până vineri, între orele 10-16.

Preview Apostolia 50, mai 2012

Kancsura – Mărturisiri


Galeria photoART din Cluj-Napoca, situată în Piaţa Unirii la Nr. 10, et. 1, camera 18, găzduiește o expoziție de fotografie deosebită: Mărturisiri, semnată de pictorul Ştefan Kancsura.
Intenția artistului, cuprinsă în catalogul expoziției, ne lămurește și ne impresionează în același timp. Iată un fragment:
Astăzi când pământul, apele și vegetaţia suspină suferind din cauza ignoranţei omeneşti în plină criză morală eu vin de la ţară, de la Tureni, să împart cu Dumneavoastră trăirile mele, frumuseţi pe cale de dispariţie.
Am avut şansa prin har, să văd în profunzime, să văd scânteia divină în trupul fragil, trecător, în ochii unor oameni de la ţară. Strădania mea este să realizez un fel de acupunctură între lumina din sufletul acestora şi scânteia care sălăşluieşte în fiecare din noi. Stau uimit la poalele neformulabilului: Chipul, Sufletul omenesc, tresăririle tainice, infinite ale sufletului, sfinţenia vieţii.
Expoziţia poate fi vizitată pînă în 15 iulie 2012.

Ştefan Kancsura s-a născut în data de 19 august 1941, la Budapesta, şi a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca, specialitatea pictură, iar din 1968 este membru în Uniunea Artiştilor Plastici din România.

JERTFĂ la km 0

Un om care nu resimte în el însuşi, într-o cât de mică măsură,
capacitatea de a se jertfi pentru un altul sau pentru o cauză,
a încetat de a mai fi om. [Andrei Tarkovski]

Am avut bucuria de-a deschide vineri, 18 mai 2012, împreună cu prof. univ. dr. Ștefan Dorel Găină Gerendi, în Galeria de la subsolul Librăriei Humanitas din centrul Clujului – ctitorită și îngrijită cu dăruire de Vasile și Ioana Cloșca -, expoziția de fotografie intitulată JERTFĂ a Andradei Damianovskaia.

Absolventă a Facultății de Arte Plastice din Timișoara și membră a IrisPhotoClub Timișoara, Andrada Damianovskaia este deocamdată puțin cunoscută publicului clujean. Apreciată de critica de artă și de iubitorii artei fotografice pentru pentru forța imaginilor pe care le creează, ea a fost invitată, spre bucuria noastră, să expună în cadrul PHOTO ROMANIA FESTIVAL care se desfășoară în această perioadă în orașul nostru.

Structura întregului ansamblu, compus din 13 fotografii alb-negru 70×70 cm,  are un sens precis. De la o prima lectură ne răsună în minte cuvintele Proorocului Isaia: „ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa”.

Gândite și prezentate ca o parabolă, imaginile vorbesc – mai bine decât ar putea-o face cuvintele -, despre jertfă și jertfire, despre cel ce jertfește și cel ce se jertfește, despre cel care este în stare să se jertfească, dar nu oricum, ci asemenea unui miel care merge la junghierea sa ca și cum ar merge la pășunea din care își ia hrană: fără să se apere, fără să se teamă, fără răutate. Asemenea Domnului Hristos, „care nu a osîndit pe nici unul dintre ucigaşii Lui. El nu S-a revoltat, nu a protestat, nu S-a împotrivit uciderii Lui. El nu S-a mîniat. El nu a gîndit răul despre ucigaşii Lui, despre cei care au cutezat să se facă Lui judecători”.

Contemplând expoziția, sau în drum spre casă, nu ne va ocoli gândul că între adevărurile exprimate de lucrări și lumea noastră este o imensă prăpastie, întrucât „ideea de-a te jertfi este astăzi orice altceva numai iubită nu – aproape nimeni nu mai tânjeşte după faptul de a-şi jertfi viaţa pentru altul sau pentru ceva anume”. Acest lucru a fost sugerat vizual și prin vălul care acoperă ca o pulbere sau ca un nor luminos toate fotografiile, având în cele din urmă înfățișarea unor oglinzi oxidate ce reflectă acum o altă lume.

În acest înțeles, Damianovkaia este unul dintre puținii prohori ai secolului XXI care, prin intermediul fotografiei, ne amintește de starea de jertfă ca responsabilitate spirituală nu doar pentru noi înșine, ci și în legătură cu alții.

Atingând prin tema expoziției „izvoare astupate ale existenței noastre”, tânăra artistă timișoreancă ne împărtășește o viziune întâlnită și la alți gânditori contemporani, potrivit căreia „omul renunță la a avea pentru a se realiza în a fi, se caută pe sine dăruindu-se și câteodată se află creându-se, fie chiar cu prețul vieții”.

Visages de l’oubli – Chipuri ale uitarii

 

Pr. Iulian Nistea:
Expoziţia Chipuri ale uitării vorbește despre necunoscutul din deșertul zilelor și nopților, despre singurătatea mută, despre o ne-față-către-față: iar și iar.
Lucruri și ființe, chipuri iubite și alterate de uitare, călătoresc cu Străinul de lângă ele. Viața nu le șterge, Lumina nu le estompează, Cuvântul nu le tace: cu timp și fără timp.

Ramona Novicov, critic de artă:
Au adormit de atâta întristare (Luca 22, 45). L-au părăsit, fugind în somn. Au uitat de El. Preţ de o clipă, chipul Lui a fost chipul Celui uitat. Din durere, de neputinţă, din neînţelegere, din apărare. „Aş spune că din această teribilă abandonare se naşte marea iubire şi marea cunoaştere: cine s-a întâlnit cu Dumnezeu în experienţa ascuţită şi fără nume din faţa neantului lăuntric nu se mai desparte de el”, spune Andre Scrima în Antropologia apofatică. Chipuri uitate de timp, uitate de noi. Uitarea poate fi o formă a indiferenţei sau a împietririi inimii, dar poate crea şi locul gol în a cărui retragere poate coborî duhul. Căci chipurile acestea părăsite de noroc şi de noi desenează în pliurile lor un mesaj secret, acoperit de cenuşă. Contrase în alb-negru, aceste imagini fotografice descoperă în cotloanele lumii contemporane profeţi şi sibile a căror frumuseţe poate fi citită doar à rebours, din ricoşeul unei oglinzi sparte. Deloc întâmplător.

 


[Foto: Iulian Nistea]


[Foto: Ioan Gînscă]