Archive for June 2012

 
 

Zilele Artei Bizantine, editia a VIII-a

Sub patronajul Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Grupul „Sfântul Ioan Damaschin” organizează în perioada 28 iunie – 7 iulie 2012, la Cluj-Napoca, cea de-a VIII-a ediţie a Zilelor Artei Bizantine. Manifestările au fost deschise dimineaţă cu Sfânta Liturghie şi au continuat cu vernisarea unei expoziţii de icoane pe sticlă la Atelierul de Icoane al Muzeului Etnografic al Transilvaniei, Piața Ștefan cel Mare nr. 5. La eveniment a participat şi Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Andrei.
Doi dintre artiştii expozanți, Teodora Roșca și Niculina Albu, au participat şi la concursul naţional Icoana ortodoxă lumina credinţei, organizat de Patriarhia Română, obţinând premiile I şi III.

Vineri, 29 iunie 2012
Orele 8.00: Sfânta Liturghie la Catedrala Mitropolitană; Răspunsurile la strană vor fi date de Grupul „Sfântul Ioan Damaschin”
Orele 19.00: Vernisaj – Expoziție de artă bizantină a Grupului „Sfântul Ioan Damaschin”, Bastionul Croitorilor, str. Baba Novac nr. 35

 

La 115 ani de la nașterea Părintelui Paisie

Miercuri, 20 iunie, s-au împlinit 115 ani de la nașterea Părintelui Paisie Olaru.
Tare drag îmi este Părintele Paisie!
Aș dori să fie mai cunoscut decât este acum. Dar, din câte văd, oamenii își îndreaptă atenția spre un alt gen de duhovnic. Eu îl prefer pe Părintele Paisie și pe „fratele geamăn” al cuvioșiei sale, Părintele Teofil Părăian.
Sunt totuși bucuros că, în ultimul an, la cererea credincioșilor, am mai organizat încă două ediții ale expoziției „De dragul Părintelui Paisie”, una la Cluj și cealaltă la Deva. Inițiată acum 12 ani împreună cu maica stareță Inocenția Filip de la Mănăstirea Ciucea și alți câțiva prieteni apropiați, expoziția a fost itinerată până acum în 8 locații:

1. Mănăstirea „Nașterea Maicii Domnului”, Ciucea , 1-15 mai 2000
2. Biblioteca Facultății de Teologie Ortodoxă, Cluj-Napoca, 3-10 decembrie 2001
3. Muzeul Militar Oradea, 26 noiembrie-2 decembrie 2002
4. Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Paris, 5-15 noiembrie 2003
5. Muzeul Catedralei Mitropolitane din Timișoara, 14-22 mai 2004
6. Mitropolia Craiovei, Sala Festivă, 21-26 martie 2006
7. Biserica Studenților din Complexul B. P. Hașdeu, Cluj-Napoca, 7-30 iunie 2011
8. Colegiului Național Decebal, Deva, 3-30 aprilie 2012

Fiind prezent în toate aceste locuri, nu o dată s-a întâmplat să văd vizitatori sărutând cu drag chipul Părintelui Paisie din fotografiile expuse. Și luând aminte cineva la acest gest delicat, a spus: „Iată o frumoasă pledoarie în favoarea canonizării Părintelui Paisie”. Nici nu știți cât m-am bucurat!

Patriarhul de la Ciucea

Discret, liriodendronul (arborele lalea) de la Ciucea – bătrân ca un patriarh (unii spun că are peste 180 de ani), și totuși tânăr, pentru că el poate trăi 500 de ani – a înflorit.

 

 

Eugen Patachi, o cruce imensă

 

Pe 16 iunie 1940 s-a născut la Alba Iulia pictorul Eugen Patachi.
Am auzit pentru prima oară de domnia sa în 2009, când mi s-a încredințat organizarea unei expoziții retrospective și editarea, cu acest prilej, a unui album de artă. Tot atunci am aflat că Eugen Patachi murise cu un an în urmă. Soția lui, doamna Rodica Patachi, urma să ducă la bun sfârșit acest demers început de artist. Lucrând zile în șir împreună cu dânsa, pot spune că am atins adeseori crucea familiei, o crunce imensă, dureroasă, despre care se vorbea cu lacrimi în ochi. În 1988, la doar 20 de ani murise într-un accident tragic unicul lor fiu, Cristian Eugen Patachi, născut în aceiași zi și lună cu Eugen Patachi.
Cum aș putea uita această tragedie? Cum aș putea uita că Eugen Patachi a plecat din această viață înainte de a-și vedea expoziția retrospectivă pe simeze? Cum aș putea uita că mâinile mele au făcut ceea ce trebuiau sa facă mâinile regretatului pictor? Așa ceva nu se poate uita.

 

 

Albumul de artă din fotografia de mai sus, un mare şi preţios dar oferit nouă de Doamna Rodica Patachi, soţia artistului, cu prilejul Expoziţiei Retrospective Eugen Patachi organizată la Muzeul de Artă Cluj-Napoca, în perioada 25 iunie – 12 iulie 2009, a fost pentru mine, ca editor, designer și curator, poarta prin care am intrat în atelierul şi universul unui artist cu totul aparte. Nu ne-am întâlnit faţă către faţă niciodată – regret foarte mult faptul acesta – dar am învăţat de la Eugen Patachi câteva principii esenţiale pe care el însuşi le-a împlinit.
Să fim discreţi în suferinţă – avem parte de atâta bucurie câtă suferinţă putem îndura.
Să fim fiinţe vesele şi optimiste.
Să nu ne lăsăm biruiţi nici de ură, nici de dispreţ, nici de indiferenţă.
Să ne aducem aminte că puterea celor răi şi corupţi este efemeră.
Să lucrăm liniştiţi, să spunem ce avem de spus – în faţa frumosului au îngenuncheat şi marii tirani, spunea pe bună dreptate Ion Vlasiu (1908-1997).
Mă opresc aici cu această înşiruire, amintindu-vă că Eugen Patachi nu a realizat nici o lucrare utilă regimului comunist! A preferat să abordeze natura în pânzele sale, rostind prin culori, discret, dar răspicat: Vei găsi mai multe în păduri decât în cărţi; copacii şi florile te vor învăţa ceea ce nici un alt învăţător nu te poate învăţa.
Într-adevăr, marginile de sat, pădurile desfrunzite, grupurile de arbori, florile lui Eugen Patachi vorbesc. Depinde de fiecare dintre noi cât le ascultăm.


[Sălcii din Poieni, ulei pe pânză, 66 x 49 cm, nedatat]

 


[Scaieţi, ulei pe pânză, 49 x 43 cm, 1992]

 


[Lumină II, ulei pe carton, 29 x 29 cm, 2004]

 


[Poartă ferecată, ulei pe carton, 42 x 50 cm, 1993]

 

EUGEN PATACHI – scurtă biografie
Eugen Patachi s-a născut la 16 iunie 1940 în Alba Iulia.
Între anii 1962-1968 a urmat cursurile Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj cu profesorii: Petre Abrudan şi Aurel Ciupe.
Din 1961 până în 2007 participă la expoziţii colective, regionale, festive, bienale la Cluj-Napoca şi Bucureşti.
Din 1976 este prezent în tabăra de creaţie de la Lăzarea (Harghita) şi în 1995 la Nicula (Cluj).
Din 1979 participă la toate expoziţiile profesorilor din învăţământul artistic.
Lucrează din 1968, ca profesor de liceu şi apoi ca profesor de pictură la Liceul de Arte Plastice „Romul Ladea” – Cluj-Napoca, de unde în 2000 se va pensiona ca director.
Eugen Patachi are lucrări în colecţii de stat şi muzeale din România, Germania, Ungaria, Belgia, Olanda, Anglia, Suedia, Franţa, Israel, S.U.A., Canada, s.a.

Despre distanțe

Aseară, în autobuz, un bunic simpatic îi spunea unui alt bunic simpatic:
„Distanța dintre om și om e mai mare decât distanța dintre om și animal”.
Nu știu ce discuții au urmat. Am coborât la prima stație.


[Photo by Williams/Fox Photos/Getty Images. 16th March 1940]

Paul Gauguin, în sfârşit liber

Ieri, 7 iunie, l-am pomenit cu drag pe Paul Gauguin (n. 7 iunie 1848, Paris – d. 8 mai 1903, Atuona/Insulele Marchize, Polinezia Franceză).
Următoarele fragmente, selectate (cu gândul la prietenii mei artiști) din Noa-Noa și alte scrieri (Editura Meridiane, București, 1977), m-au răscolit și m-au pus pe gânduri.


[Paul Gauguin, Autoportret 1889]

Noi pictorii cei osândiţi la mizerie acceptăm grijile vieţii fără să ne plângem, dar suferim din pricina lor fiindcă ne împiedică să lucrăm. Cât timp pierdut ca să ne agonisim pâinea cea de toate zilele!

A şti să desenezi nu înseamnă a desena bine.

De un secol se cheltuiesc sume importante pentru propagarea desenului şi masa de pictori crește fără să facem un pas înainte. Care sunt pictorii pe care-i admirăm acum? Toți cei care au osândit școlile, toți cei care și-au dobândit știința din observarea personală a naturii.

Când intri în secţia de arte frumoase, atât de scump plătită de stat, adică de noi toți, rămâi mai mult dezgustat decât surprins.

Fericiți pictorii din vechime care nu aveau academie. De cincizeci de ani încoace lucrurile se petrec altminteri. Statul ocrotește mediocritatea și a fost nevoie să se inventeze profesori pentru folosința tuturor. Totuși, pe lângă acești pedanți, au apărut luptători curajoși care au îndrăznit să prezinte pictura fără rețetă.

Pictorii cei adevăraţi vă alunecă printre degete, domnilor, în schimb aţi creat mediocrităţi oficiale care-și au locul în muzee, pe cheltuiala contribuabililor. Nu e de mirare că Franţa e nevoită plătească un preţ nebunesc pentru a păstra operele maeștrilor ei, după ce i-a lăsat să moară de foame!

Artistul moare, moştenitorii se năpustesc asupra operei lui (…) Gândindu-mă la toate acestea, eu mă despoi dinainte; mă simt mai uşurat. Și criticul te despoaie. Dar altminteri. Un critic vede, la mine acasă, tablourile mele şi, cu suflarea tăiată, îmi cere desenele. Desenele? Nici gând: ele sunt, ca şi scrisorile, tainele mele. Omul public, omul intim. Vreţi să ştiţi cine sunt: nu vă ajung lucrările mele?

Numele meu de artist creşte pe zi ce trece, dar între timp rămân câteodată nemâncat trei zile în şir, ceea ce îmi distruge nu numai sănătatea, dar şi energia. Pe aceasta din urrnă vreau s-o recuperez, aşa că voi pleca în Panama, să duc acolo o viaţă de sălbatic.

De-ar veni ziua (curând, poate) când voi refugia în pădurile uneia din insulele Oceaniei, să trăiesc acolo din extaz, calm şi artă. Îconjurat de o nouă familie, departe de Europa şi de lupta ei pentru bani. În Tahiti voi putea, în liniştea frumoaselor nopţi tropicale, să ascult dulcea muzică murmurândă a bătăilor inimii mele în armonioasă iubire cu fiinţele misterioase din preajma mea. În sfârşit liber, fără griji băneşti, voi putea iubi, cânta şi muri.
Da, suntem sortiţi (artiştii care cercetăm şi care gândim) să pierim sub loviturile oamenilor, dar să pierim ca materie. Piatra va pieri, cuvântul va rămâne.

Vremuri cumplite se pregătesc în Europa pentru generaţia care va veni: domnia aurului. Totul e putred, atât oamenii cât şi artele.

În artă, starea de spirit deţine trei sferturi din importanţă; trebuie deci să te îngrijeşti de ea dacă vrei să realizezi ceva mare şi durabil.

Centrul meu artistic e în creierul meu şi nu altundeva, şi sunt puternic pentru că nu mă las abătut din cale de către alţii şi pentru că fac ceea ce există în mine.

Nu mai am nici un ban şi nici măcar credit la chinez, pentru pâine. Dacă aş putea umbla, m-aş duce mai multe zile in munţi să-mi caut de mâncare, dar nu, nimic! Rău am făcut că n-am murit anul trecut; ar fi fost mai bine.

Viaţa unui om înseamnă atât de puţin şi totuşi e timp să realizezi lucruri mari, fragmente în opera comună.

Oameni civilizaţi! Sunteţi mândri că nu mâncaţi carne de om. Pe o plută, aţi mânca… În schimb, în fiecare zi, vă hrăniţi cu inima semenului vostru.

Curând băștinașul din insulele Marchize nu va mai fi în stare a se urca într-un palmier, nici a se duce să-și caute în munți bananele sălbatice cu care se hrănește. Copilul, țintuit în școală, oprit de la mișcarea fizică, cu trupul mereu acoperit, devine delicat, incapabil să suporte noaptea în munți. Încep să poarte pantofi și picioarele lor, devenind fragile, nu vor mai putea alerga pe cărările aspre, nu vor mai putea trece, din piatră în piatră, șuvoaiele de apă.

Am muncit și mi-am folosit bine viața; ba chiar cu inteligență și curaj. Fără să plâng. Fără să sfâșii: am avut totuși dinți foarte buni.