Archive for July 2012

 
 

Pomenirea Sfântului Iosif din Arimateea

Vă aduceți aminte ce frumos ne vorbea Părintele Teofil Părăian despre Sfântul Iosif din Arimateea?

„Eu tare mi-aş dori – spunea Părintele Teofil –, şi sunt sigur că o să se întâmple în veşnicie, să mă întâlnesc cu trei sfinţi: Iosif din Arimateea, Sfântul Evanghelist Luca şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Ăştia trei parcă mi-s cei mai apropiaţi!

De ce aş vrea să-l văd pe Sfântul Iosif din Arimateea? Pentru că el L-a cinstit pe Domnul Hristos când oamenii L-au defăimat, când L-au osândit, bătut, răstignit, când a murit pe cruce. El a făcut ceea ce n-au făcut alţii: a primit permisiune de la Pilat să ia de pe cruce şi să înmormânteze trupul Mântuitorului şi, apoi, L-a înmormântat în propriul lui mormânt.
Nu poţi să nu te uimeşti de bunăvoinţa lui, deoarece el nu ştia despre Hristos decât că este un om deosebit, un om al lui Dumnezeu care a făcut mult bine. Nu ştia că este vorba de Fiul lui Dumnezeu făcut om. Cu toate acestea, a făcut ceea ce n-au făcut alţii, L-a îngropat cu cinste. De aceea, eu vreau să-i mulţumesc pentru dragostea pe care a arătat-o faţă de Domnul Hristos, pentru cinstirea pe care I-a arătat-o Domnului Hristos.”

Am putea face și noi ceea ce a făcut Sfântul Iosif din Arimateea? Ne-am putea risca viața pentru om deosebit atunci când este el defăimat, osândit și părăsit de către toți?

Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei

 

Expoziția Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei
8 august – 9 septembrie 2012
Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca

Vernisaj: miercuri, 8 august 2012, ora 16.00

În perioada 8 august – 9 septembrie 2012, la sediul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, va fi deschisă publicului expoziția Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei, inițiată de Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și organizată în colaborare cu numeroase alte instituții deținătoare de patrimoniu religios, o contribuție importantă revenind, de această dată, Muzeului care o găzduiește și Mitropoliei Clujului. Dedicată icoanelor Maicii Domnului care au lăcrimat, cu deosebire icoanei de la Mănăstirea Nicula, expoziția face cunoscută varietatea extraordinară a replicilor sale realizate în decursul timpului și evlavia deosebită cu care au onorat-o locuitorii întregii Transilvanii, indiferent de etnie și confesiune.


[Icoana Maicii Domnului de la Nicula, detaliu]

 

Venerația și dragostea pe care le-a stârnit icoana de la Nicula în zilele în care a lăcrimat, în iarna anului 1699, precum și dorința nestăvilită de a o găzdui, manifestată de sătenii din Nicula, de principalul nobil din zonă, contele Sigismund Kornis, și de misionarii iezuiți de la Cluj, au determinat dedublarea icoanei încă în timpul în care se aștepta de la Viena verdictul solicitat cardinalului Kollonits. În vara aceluiași an, când iezuiții, câștigătorii competiției, au putut să aducă icoana la Cluj, o a doua imagine a intrat în scenă, manifestând pretenția de a fi considerată adevărata icoană care a plâns și lăsând până astăzi sub semnul întrebării răspunsul la întrebarea care este adevărata icoană pictată de Luca din Iclod pentru Mănăstirea Nicula.
Privind din perspectiva celor trei secole care s-au scurs de atunci, răspunsul nu mai este important, căci amândouă icoanele, și cea care a rămas la Nicula și cea care a fost adusă la Cluj, s-au dovedit făcătoare de minuni, devenind, prin pelerinajele care s-au născut în jurul lor, adevărate simboluri ale creștinismului transilvănean. Chiar și concurența dintre ele a fost de bun augur, căci eforturile cu care a fost promovată Fecioara clujeană, prin aproape toate formele de exprimare artistică (gravură, pictură, sculptură, muzică), s-au dovedit stimulatoare și pentru mediul artistic românesc. Repertoriul pictorilor români din veacul al XVIII-lea și din prima jumătate a veacului următor a cuprins, aproape obligatoriu, imaginea icoanei miraculoase de la Nicula, pe care – întâmplător sau nu – au reprodus-o folosind gravurile cu chipul Fecioarei clujene, răspândite de iezuiți. Nu mai putem ști dacă această opțiune a lor a fost consecința convingerii personale că Fecioara clujeană era adevărata icoană care a lăcrimat sau pur și simplu au urmat un desen de o excepțională calitate artistică, realizat de gravori celebri ai timpului. Sigur este doar faptul că, procedând astfel, ei au reunit în replicile lor cele două imagini, Maica Domnului redevenind una singură, miluitoare și grabnică ajutătoare celor aflați în suferință. Înțelese astfel și de către credincioși, multe dintre replici au devenit, la rândul lor, făcătoare de minuni și au fost venerate, chiar dacă într-un cadru mai restrâns, cu aceeași evlavie ca și originalul, indiferent care era considerat acesta.

 


[Ilustrație de carte, Hans Frank von Langgraffen, Tyrnavia, 1701, detaliu]

 

Și pentru că expoziția poposește acum la Cluj, se cuvine menționat și numele pictorului clujean Mathias Veress, unul dintre reprezentanții importanți ai barocului transilvănean și poate cel mai harnic dintre pictorii maghiari care au realizat replici ale Fecioarei clujene, răspândite în întreaga Transilvanie. Se cuvine de asemenea amintită venerația specială pe care episcopul greco-catolic Ioan Bob a avut-o față de această icoană, câte o copie a ei fiind așezată, ca icoană împărătească, în toate bisericile pe care le-a ctitorit, începând cu cea pe care a înălțat-o în Cluj. De asemenea, înaltul ierarh nu se poate să fi fost străin de activitatea unui atelier de pictură pe sticlă care, începând cu anul 1796, a împânzit întreaga Transilvanie cu replici ale icoanei, ale celei de la Nicula de data aceasta, recognoscibilă prin cei doi arhangheli care străjuiesc în colțurile superioare ale imaginii. Repetiția aproape obsedantă a modelului și regăsirea caracteristicilor stilistice ale acestui atelier în arta celor mai vechi icoane pe sticlă de la Nicula sunt argumente importante pentru stabilirea începuturilor fenomenului artistic niculean în contextul împlinirii a o sută de ani de la miracolul lacrimilor.
Sub semnul acestui miracol stă și expoziția care își așteaptă vizitatorii într-un timp nu întâmplător delimitat de cele două mari sărbători dedicate Maicii Domnului. Icoanele prezentate publicului nu mai constituie, de multă vreme, obiect al venerației. Uitate și înlocuite cu icoane noi, adevărata lor identitate – ca replici ale icoanei care a lăcrimat în 1699 – mai este astăzi doar un adevăr de interes pentru istorici. Dar ele nu și-au pierdut harul și pot răspunde, oriunde și oricând, rugăciunilor adresate cu credință. În preajma pelerinajului de la Nicula, care s-a hrănit din lacrimile originalului, reproducerile sale expuse la Muzeul Etnografic al Transilvaniei pot oferi cel mai potrivit cadru pentru pregătirea spirituală a pelerinilor, dar și a celor care vor călători spre Nicula doar cu gândul și cu speranța mântuirii.

[Text redactat de curatorul expoziției Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei, Doamna Ana Dumitran - Muzeul Unirii din Alba Iulia]

Unde se află Dumnezeu?

„Dumnezeu e pretutindeni, știm lucrul acesta, dar de preferință se află în locuri neașteptate pentru noi. Îl aflăm în locuri, scene și momente unde în ruptul capului nu ne-am fi așteptat să fie. În locuri de taină cu armonii secrete, dar și în locuri slute și abjecte. În locuri de clar-obscur, prinse între indecență și neprihănire.”

„Hristos umple totul și se face simțit mai ales în mod neașteptat, paradoxal, subit. Există o stranie afinitate între Hristos și oamenii ori locurile smerite, nițel ciudate, unde-i place să irupă și să se facă în parte simțit. Astfel de locuri și de situații privilegiate se dezvăluie mai ales ociului neprevenit, neopacizat și neîngrădit de prejudecăți și temeri.”

„Îi place lui Hristos să se facă presimțit copiilor și poeților. Pe noi nu trebuie să ne smintească defel această paradoxie a Domnului, care întotdeauna s-a manifestat, în timpul vieții sale pământești, mai ales în mod cu totul altul decât acel presupus de logica noastră omenească atât de strâmtă și de aristotelică.”

[ Nicolae Steinhardt - Primejdia mărturisirii, Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, pp. 82-83 ]

O dimineaţă copilăroasă

Dimineața aceasta a început cu strigătele insistente ale fetiței mele care ieșise pe balcon:
– Tati, tati, hai repede să vezi cine vine!
– Cine, Sara, cine? am întrebat eu nedumerit, pentru că nu vedeam pe nimeni.
– Cum tata, nu vezi? Chiar nu vezi?! TOAMNA! Și uite dovada!
Degețelele roz arătau vesele înspre strada pătată cu solzi galbeni și frunze uscate.

Vincent van Gogh, o mărturie tulburătoare


[Vincent van Gogh - Old Man in Sorrow (On the Threshold of Eternity), Oil on Canvas, Saint-Rémy: April - May, 1890, Kröller-Müller Museum]

 

Vincent zăcea treaz în patul lui povârnit. (…)
O dată le auzi pe călugărițe (cele de la ospiciu n.n.) vorbind despre tablourile lui; se întrebau dacă picta pentru că era nebun, sau dacă era nebun pentru că picta. Idiotul ședea lângă el, pe marginea patului, și scâncea ore întregi. Vincent simțea căldura prieteniei pe care i-o arăta bietul om și nu-l alunga. De multe ori vorbea cu el pentru că nu era altcineva care să-l asculte.
– Ele cred că pictura mi-a tulburat mințile, îi spuse într-o zi, când treceau călugărițele pe lângă ei. În fond e adevărat că pictorul e un om atât de absorbit de ceea ce-i văd ochii, încât nu mai poate rămâne cu totul stăpân pe restul vieții lui. Dar e firesc, oare ca, din pricina asta, să nu mai poată trăi în rândul oamenilor? (…)
În cele din urmă, un rând din cartea lui Delacroix (Jurnalul lui Delacroix n.n.) îl ajută să-și adune puterile și să se dea jos din pat: „Am descoperit pictura, scria Delacroix, când nu mai aveam dinți în gură și de-abia îmi mai trăgeam sufletul”. (…)
Dimineața se duse în atelier, își curăță pensulele și își puse în ordine pânzele și studiile ce ședeau rezemate de perete.
Dacă Delacroix a putut descoperi pictura când n-a mai avut dinți și putere, își zise el, eu o pot descoperi când nu mai am dinți și minte.

[ Irving Stone - Bucuria Vieții, Ed. Meridiane, București, 1973 ]

29 iulie, pomenirea lui Van Gogh

 

Tot ieri, 29 iulie 2012, l-am pomenit cu drag și pe Van Gogh. E ziua mutării sale la cele veșnice.

„Pe 27 iulie 1890, Vincent a ieșit pe câmp să picteze. Soții Ravoux mărturisesc că la întoarcere artistul s-a împușcat în piept cu un pistol. Doctorul Gachet îl informează imediat pe Theo. Theo ajunge imediat la fratele său și îi este alături atunci când moare în noaptea de 29 iulie 1890, marți, la ora unu noaptea. Vincent a luat pistolul din Pointoise ori l-a împrumutat de la un fermier pentru a speria ciorile. Funeraliile lui Van Gogh au avut loc pe 30 iulie. Sicriul său și întreaga cameră în care au avut loc funeraliile au fost împodobite cu floarea soarelui (aceasta fiind floarea lui preferată).

Biografii Steven Naifeh și Gregory Whit Smith susțin însă că Van Gogh nu s-a sinucis. Potrivit celor doi scriitori este mult mai probabil ca artistul să fi fost împușcat din greșeală de doi băieți, decât ca pictorul să fi ieșit pe câmp pentru a picta, după care să se împuște în piept, relatează BBC. „Conform oamenilor care-l cunoșteau, Vincet Van Gogh a fost omorât accidental de doi băieți, însă acesta a vrut să-i protejeze, susținând că vina este doar a lui”, a declarat Naifeh. Mai mult, în urma cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis.”
Sursă text: Wikipedia

Cuvânt pentru ziua în care-am votat

„Simt șmecheria cum târcolește în jurul nostru, asemenea unui duh rău și cum vrea să ne prindă în lațul ei pe care-l cred ireversibil.”
[ Nicolae Steinhardt - Primejdia mărturisirii ]

Centenar Nicolae Steinhardt

Azi, 29 iulie 2012 se împlinesc 100 de ani de la naşterea Monahului Nicolae Delarohia. Cu acest prilej, Fundaţia „N. Steinhardt” şi Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia organizează o serie de evenimente comemorative.
În perioada 27-30 iulie, la Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, va avea loc Şcoala de pictură a Grupului „Sfântul Ioan Damaschin”, coordonată de artistul iconar clujean Sorin Albu.  În aceeaşi perioadă se vor desfăşura şi două cursuri masterclass de muzică bizantină, susţinute de profesorul Gregorios Stathis din Grecia.

 

Duminică, 29 iulie, de la ora 9.30, tot la Mănăstirea Rohia, pe altarul de vară se va oficia Sfânta Liturghie  iar răspunsurile la  strană vor fi  date de corurile Sfântul Ioan Damaschin şi Lumină lină. După Sfânta Liturghie  se va oficia slujba parastasului pentru Părintele Nicolae.
După-masă va avea loc şedinţa Colectivului editorial al Integralei N. Steinhardt şi a Fundaţiei „N.Steinhardt”. Apoi la Mănăstirea Rohiţa, de la ora 18.00, va avea loc Masa rotundă – Centenar N. Steinhardt – şi lansarea cărţii N. Steinhardt cu timp şi fără timp.
Luni, 30 iulie, de la ora 9.45, la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime” din Baia Mare va avea loc vernisajul expoziţiei de icoane realizate in cadrul Şcolii de pictură a Grupului „Sfântul Ioan Damaschin” şi conferinţa profesorului Gregorios Stathis din Grecia.
De la ora 11.00, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, se va desfăşura Simpozionul Naţional „Centenar N. Steinhardt”. Lucrările vor fi deschise de Preasfinţitul Justin Sigheteanul, Preşedintele Fundaţiei N. Steinhardt, după care vor lua cuvântul oficialităţile locale şi judeţene. Comunicări despre opera şi personalitatea lui N. Steinhardt vor fi susţinute de: Teodor Paleologu, Florian Roatiş, Ştefan Iloaie, George Ardeleanu, Pr. Ioan Pintea, Mircea Oliv, Pr. Cristian Ştefan, Adrian Mureşan, Valeria Bilţ, Diana Şimonca, Stelian Gomboş, Florin Caragiu, Nicolae Băciuţ, Emanuela Ilie,  Oana Tinca, Luigi Bambulea, Crina Bud, Terezia Filip, Gheorghe Glodeanu şi Nicolae Bud.
Tot atunci vor  fi lansate cărţile: Critică la persoana întâi, Incertitudini literare, Monologul polifonic, Prin alţii spre sine, din cadrul Integralei N. Steinhardt, precum şi N. Steinhardt în evocări şi Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia – o variantă inedită a capodoperei steinhardtiene, despre care vor vorbi îngrijitorii volumelor: Florian Roatiş, Ştefan Iloaie, George Ardeleanu şi Adrian Şerban, directorul editorial al Editurii Polirom.
La eveniment sunt aşteptaţi membrii Fundaţiei N. Steinhardt, oameni de cultură din ţară şi străinătate, preoţi, monahi şi toţi cei care iubesc cultura şi frumosul.
Manifestările sunt organizate de către Fundaţia „N. Steinhardt” în parteneriat cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia, Editura Polirom şi Mănăstirea Rohiţa, având sprijinul Ministerului Culturii şi Patrinoniului Naţional, al Consiliului Judeţean Maramureş şi al Primăriei Oraşului Tg. Lăpuş.
Sursa text: radiorenasterea.ro
Citește și aici

Truda pictorului

 

De câte ori Van Gogh întâlnea în drum țărani care-și lucrau ogorul, se oprea și ședea de vorbă cu ei. În sinea lui, se socotea mai prejos de acești oameni.
– Vezi, îi spuse o dată unuia dintre ei, eu trudesc la pânzele mele tot așa cum trudiți și voi pe ogoarele voastre.

[ Irving Stone - Bucuria Vieții, Ed. Meridiane, București, 1973 ]
[ foto: ioan gînscă, 2012 ]

1000 de expoziții, însă niciuna din România

Citesc cu mult interes suplimentul revistei Beaux Arts, LE GUIDE DES 1000 EXPOS DE L’ETÉ 2012 – En France et à l’étranger. Parcurg cu răbdare cele 146 de pagini și îmi selectez câteva expoziții pe care m-aș bucura să le pot vizita. Abia la ultimele file realizez că nu apare nici măcar o singură expoziție din România!

Iată selecția mea: