Vincent van Gogh, o mărturie tulburătoare


[Vincent van Gogh - Old Man in Sorrow (On the Threshold of Eternity), Oil on Canvas, Saint-Rémy: April - May, 1890, Kröller-Müller Museum]

 

Vincent zăcea treaz în patul lui povârnit. (…)
O dată le auzi pe călugărițe (cele de la ospiciu n.n.) vorbind despre tablourile lui; se întrebau dacă picta pentru că era nebun, sau dacă era nebun pentru că picta. Idiotul ședea lângă el, pe marginea patului, și scâncea ore întregi. Vincent simțea căldura prieteniei pe care i-o arăta bietul om și nu-l alunga. De multe ori vorbea cu el pentru că nu era altcineva care să-l asculte.
– Ele cred că pictura mi-a tulburat mințile, îi spuse într-o zi, când treceau călugărițele pe lângă ei. În fond e adevărat că pictorul e un om atât de absorbit de ceea ce-i văd ochii, încât nu mai poate rămâne cu totul stăpân pe restul vieții lui. Dar e firesc, oare ca, din pricina asta, să nu mai poată trăi în rândul oamenilor? (…)
În cele din urmă, un rând din cartea lui Delacroix (Jurnalul lui Delacroix n.n.) îl ajută să-și adune puterile și să se dea jos din pat: „Am descoperit pictura, scria Delacroix, când nu mai aveam dinți în gură și de-abia îmi mai trăgeam sufletul”. (…)
Dimineața se duse în atelier, își curăță pensulele și își puse în ordine pânzele și studiile ce ședeau rezemate de perete.
Dacă Delacroix a putut descoperi pictura când n-a mai avut dinți și putere, își zise el, eu o pot descoperi când nu mai am dinți și minte.

[ Irving Stone - Bucuria Vieții, Ed. Meridiane, București, 1973 ]


Tags:

 
 
 

Leave a Reply