Archive for December 2012

 
 

Preview Apostolia 57, decembrie 2012


Bradul și Crizantema

Fetița mea are o învățătoare extraordinară. Fac lucruri cu totul deosebite la școală. De exemplu, luna aceasta îi învață pe copii, prin tot felul de activități și lecturi, ce înseamnă generozitatea. Iată ce a înțeles Sara despre generozitate. E un text pe care l-a scris în dimineața aceasta, imediat după ce s-a trezit.

 

Angela Hanc – Ceruri

ANGELA HANC
CERURI
Expoziție de pictură
Galeria 28 Timișoara, str. Brâncoveanu 28
15 decembrie 2012 – 15 ianuarie 2013
Vernisaj 15 decembrie 2012, ora 18.00

 


Să-i mulțumim Domnului

Privind de la fereastră cum ninge, Sara m-a întrebat:
- Tata, i-ai mulțumit vreodată lui Dumnezeu că a ales albul pentru zăpadă?

 

De ascultat în Decembrie

Ascult cu mare plăcere albumele:

1. Sting – If On A Winter’s Night (2009)
2. Zbigniew Preisner – Koleda dla nieobecnych (1999)
3. Grigore Leșe – Așteptând Crăciunul (2004)
4. Diana Krall – Christmas Songs (2005)
5. Terje Isungset – Winter Songs (2010)

Sunt incredibil de frumoase!

Merele mă inspiră

Merele mă inspiră. Înainte de-a le mânca am învățat să le tai cât mai interesant.

Cel mai mult îmi place să aștern pe ele versuri sau ziceri frumoase. Primele mele scrisori de dragoste le-am scris pe mere. Am găsit zilele acestea o fotografie cu trei mere scrise de mine acum 10 ani, pe când mă pregăteam să-i cer mâna iubitei mele soții. Nu-i așa că sunt frumoase?

Gândindu-mă acum la ce cadouri voi oferi la acest Crăciun, mi-a venit o altă idee. Anul acesta voi scrie colinde pe mere. Le voi dărui îmbrăcate în hăinuțe croșetate, plăcut colorate, așa ca în fotografia de mai jos.

Wildebeest

O animație drăguță, ce se asortează perfect cu dubiile pe care le avem în legătură cu cine vom vota mâine. Pentru a viziona filmulețul, clic aici sau pe imaginea de mai jos.

 

Biserici pentru uriași?

- Bunicule, au existat biserici pentru uriași?
- Nu.
- Atunci, de ce au construit sașii biserici atât de mari?
- …

Chipul Sfântului Nicolae

 

Sfântul Nicolae ne privește din icoanele sale cu ochii larg deschiși.
Privire curată.
Auz curat.
Întâmpinare curată.
Atins de harul dumnezeiesc fiecare organ al simțurilor a încetat să mai fie organul senzorial obișnuit al omului biologic.

Vă invit să urmăriți un scurt eseu media despre chipul iconic al Sfântului Nicolae, inspirat de scrierile lui Michel Quenot și Sorin Dumitrescu.

Acesta sunt eu

Am postat în 29 octombrie o parte din interviul pe care domnul Cristian Curte l-a publicat în Revista „Lumea Monahilor” (nr. 64, octombrie 2012, pp. 44-53), în care am dat mărturie despre prietenia mea cu Părintele Arhimandrit Teofil Părăian. La sugestia unor prieteni revin și cu cealaltă parte din interviu, în care povestesc despre vocația mea de artist vizual.

 


[Lucrări postate pe siteul peronal ignus.ro]

 

Vocaţia mea, de care am fost conştient încă din copilărie, este cea de artist plastic. Am terminat Liceul de Arte Plastice, am făcut Academia de Arte Vizuale din Cluj-Napoca şi abia după aceea am făcut Teologia. Lucrurile acestea nu sunt segmente separate în viaţa mea, ci se întrepătrund, au legătură. Toate preocupările mele de atunci, de la Liceul de Artă şi mai departe, de la Academie şi apoi de la Teologie sunt în zona artei eclesiale. Nu pot să zic că există o ierarhie. Toate sunt pe primul loc.

Îl slujiţi pe Dumnezeu prin toate aceste feluri de manifestare?

Evident! Poate că, folosind penelul poţi să ajungi la inima omului de multe ori mai bine şi mai subtil, decât printr-o predică dintr-o anumită zi, când s-ar putea să nu fii atât de inspirat.

În copilărie, când v-aţi aplecat asupra artelor plastice, aţi avut o chemare sau era doar o joacă?

Vă pot spune o întâmplare.
Singurul premiu de la Liceul de Artă pe care l-am luat a fost în urma participării mele la o expoziţie, la care m-am prezentat cu două lucrări; amândouă aveau ca temă „răscoala”. Una era un relief, iar cealaltă o pictură de dimensiuni mai mari. Ei bine, premiul a constat, spre surpriza mea, neplăcută atunci, într-un album imens editat înainte de ’90, în condiţii grafice excepţionale: Gheorghe Popescu Vâlcea –  Miniatura românească. Eu am fost scandalizat – era pe vremea lui Ceauşescu, să precizăm! Eram singurul copil care a primit o carte cu arte eclesiale, când toţi ceilalţi colegi primiseră câte cinci albume, echivalentul în lei al acestei cărţi de mari dimensiuni. Au trecut anii şi mi-am dat seama că premiul acela nu a fost întâmplător. Peste câţiva ani am văzut cu alţi ochi acel album care a stat ani de zile în bibliotecă fără să-l răsfoiesc, fără să mă intereseze.

 


[Lucrări postate pe siteul peronal ignus.ro]

 

Şi ar mai fi o întâmplare. Pe ambele le consider providenţiale.
Prima mea pictură în ulei, mi-aduc foarte bine aminte, a avut ca subiect Potolirea furtunii, adică umblarea pe mare și potolirea furtunii de către Iisus (relatate de Apostolul Matei în capitolul 14, versetele 22-34, și citite la liturghia din Duminica a 9-a după Rusalii). Aveam vreo 9-10 ani. Am luat pensulele, culorile și un carton prelucrat de la sora mea și am început să lucrez având ca model o cartolină primită în dar de la un vecin. Nu cunoșteam cine era autorul originalului, nici acum nu știu, dar știu că m-au impresionat scena, culorile, faldurile fluturânde, valurile tremurânde… Am isprăvit-o repede și am expus-o în camera de zi, pe dulapul cu vitrină, așa încât oricine venea la noi putea să o vadă ușor. Nu după mult timp locul ei a fost luat de o altă pictură în ulei, puțin mai reușită. Timp de un an sau doi s-a tot plimbat prin casă: pe dulap, după dulap… În cele din urmă a ajuns pe balcon, iar de pe balcon a ajuns la gheena de gunoi. Au trecut mai bine de 15 ani de atunci (eram în ultimul an la UAD) și evident, uitasem cu totul de ea. Era într-o sâmbătă și mă îndreptam către atelier, supărat, descurajat și nemulțumit de lucrarea mea de licență. Îmi amintesc că traversam un parc de joacă pentru copii. În fața mea, la câțiva pași, un bărbat ducea o pictură înrămată sub braț. Fiind sâmbătă și fiind ora amiezii am tras concluzia ca se înapoia de la piața de vechituri, de la oser, cum spun clujenii. Am recunoscut imediat culorile, faldurile, valurile. Reîntâlnirea m-a emoționat până la lacrimi. Nu-mi venea să cred că pictura aruncată la gunoi în urmă cu 15 ani supraviețuise și că se afla din nou în fața mea, înrămată! Ce lecție! Mă gândesc și acum cât de delicat a fost Dumnezeu cu mine și cât de frumos mi-a potolit furtuna gândurilor în care eram cuprins.

Dar cum ajunsese de la gunoi la târgul de sâmbătă?

Nu ştiu ce traseu a avut această lucrare… Probabil că un gunoier a luat-o, a înrămat-o şi apoi a vândut-o. Eu am fost… vă daţi seama cum am fost! Să-ţi reîntâlneşti prima pictură în ulei după 15 de ani, o pictură cu o temă luată din evanghelie! Am recunoscut fiecare tuşă… am rămas blocat! Tare aş fi vrut să vorbesc cu omul acela, dar n-am putut. N-am fost capabil.

Ce-aţi simţit în acele momente? 

Ce să simt?! Ştiu că am înlemnit. Ce poate simţi un om ruşinat, când primeşte o astfel de lecţie din partea lui Dumnezeu? E un lucru extraordinar. Pentru mine a fost ca o atenţionare. Hristos m-a învăţat că nu trebuie să-ţi îngropi sensibilităţile, talanţii. Foarte mulţi artişti plastici, mult mai talentaţi decât mine, nu au această deschidere spre spiritual. Mie totdeauna mi-a plăcut să mă rog – nu e o laudă! întotdeauna am căutat lucrurile cuminţi. Şi este important să ai această deschidere. Şi, dacă ai un talent, să mergi pe acest drum. Întâmplarea aceasta mi-a luminat calea. Ca student la Academia de Arte Vizuale (azi, Universitatea de Artă și Design), poţi s-o iei pe atâtea şi atâtea drumuri! Dar pentru mine a fost încă o dată un semn şi o chemare că trebuie să merg înspre zona aceasta a artei eclesiale, unde mă desfăşor acum şi unde mă simt ca acasă.

Părinte, n-aţi renunţat la ceva atunci când v-aţi preoţit? N-aţi pierdut o parte din sufletul dumneavoastră?

Nu!

Poate preotul să fie pictor? Pictor, nu iconar!

Da, de ce nu? Poate să fie preot şi poate să fie pictor, şi poate să fie un preot foarte bun şi un pictor foarte bun. Ce să vă spun? Știam că Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Arsenie Boca au fost și pictori, dar ce am făcut eu nu era din dorința de a-i imita. Eu pur şi simplu, ăsta îs! Şi dacă ăsta îs, cum adică nu poate să fie preotul pictor? Şi acuma, ce să spun? Că nu sunt un artist vizual bun? Am intrat la Academia de Arte Vizuale primul. Şi crenguţa aceea de cireş pe care o pictez poate să fie mai iconică decât o icoană, dacă aceasta din urmă este o reproducere modestă care lasă mult de dorit. Crenguţa aceea de cireş sau valul acela sau orice doriţi dumneavoastră din natură poate să vorbească mai mult despre Dumnezeu – sigur, unui suflet sensibil – decât o lucrare explicit religioasă sau una cu subiect religios. Şi atunci, de ce nu poate să fie un preot pictor sau de ce nu poate să fie un preot foarte bun botanist sau om de ştiinţă?

Aveţi timp pentru toate?

Da.

Cum faceţi?

Nu ştiu. Nu fac nimic special. Am timp pentru toate şi îmi place. Pentru că, aşa cum zicea părintele Teofil, „aşa îmi ţâpă dinlăuntru” şi altfel nu pot! Altfel n-aş mai exista. Cum să nu pictez sau cum să nu slujesc? Nu se exclud una pe alta. Şi trebuie să fac lucrurile acestea, aşa cum Înaltpreasfinţitul Bartolomeu scria foarte bine şi, în acelaşi timp, era un vlădică excepţional. E firesc, o faci ca pe o respiraţie! Asta este şi îmi place şi nu văd de ce să nu le faci, dacă e un dar de la Dumnezeu.

Care vă sunt limitele? Cu ce ispite se luptă preotul, cu ce ispite se luptă pictorul?

La Academia de Arte Vizuale, doream cu orice preţ să fiu primul, deşi nu meritam, dar voiam, voiam! Era o luptă să fiu cel mai bun! Am înţeles că trebuie să-ţi doreşti lucrul acesta, dar nu ca să fii tu primul – pentru tine, pentru egoul tău, ca să ai tu această  satisfacţie, ci ca să-i bucuri pe ceilalţi.

Aici e şi limita? Când egoul depăşeşte slujirea celorlalţi?

Da! Pentru că îţi slujeşti ţie şi nu-I slujeşti lui Dumnezeu. Ceea ce faci pentru alţii şi pentru bucuria altora, aceea rămâne, nu ceea ce faci pentru tine, pentru performanţa ta personală. Mie îmi place exemplul lui Moise pe Muntele Sinai. Toate minunile pe care le-a făcut, le-a făcut prin toiagul lui şi asta trebuie să facă şi artistul cu penelul lui. Dar nu pentru el! Totdeauna artistului îi place să fie lăudat, dar asta e o capcană pentru că nu acesta este scopul. Scopul este să-i bucuri pe ceilalţi, pe cei din jurul tău, să reuşeşti să-i fericeşti realmente. Nu să faci performanţă, că arta nu-i sport, nu-i o întrecere…

De aceea iconarii nu semnează?

Da, de aceea. Dar sunt destui iconari, în ziua de astăzi, cu nasul pe sus – iertaţi-mă!

Iar despre preoţi nu vreţi să-mi vorbiţi? Despre neputinţele şi obstacolele pe care le întâlneşte un preot şi de care ar trebui să se ferească? Unul tânăr, aşa ca dumneavoastră.

Nu! Ce să vorbesc? Preotul nu este un supraom! Sigur că este un om pus deoparte pentru Dumnezeu, trebuie să-i intre bine în cap lucrul acesta. În primul rând, trebuie să fie un om civilizat şi apoi, pe fondul acesta de om civilizat, de om credincios, după aceea să fie preot. În ordinea aceasta, nu în altă ordine. Ştie ce are de făcut.

 


[Înger - sculptură realizată în timpul studenției la Arte Vizuale]