Archive for July 2013

 
 

Recitalul de clopote

[foto: ioan gînscă]

Haiducul din imagine este Costel Condurache. L-am fotografiat în 2008, când mi-a făcut o vizită surpriză. Era așa cum îl știam dintotdeauna: înalt și slab, cu barbă și cu părul lung, cu o privire foarte vie. În spinare, bineînțeles, ranița burdușită cu cărți duhovnicești.

În legătură cu el, nu pot uita ceva cu totul special, de prin anii ’97 sau ‘98, când se organizau frecvent concerte rock în Piața Avram Iancu din Cluj. Bubuiau boxele încă din timpul vecerniei, nu așteptau organizatorii să se termine slujba, așa că nu era deloc plăcut să te rogi în catedrală în hărmălaia aia. Și-atunci, imediat după încheierea slujbei, ne-a venit ideea, mie și lui Costel, să ne închidem în turla catedralei și să tragem clopotele cel puțin 10 minute, ca să vadă zgomotoșii cum e să fii deranjat.

(Dacă vă întrebați cum aveam noi acces la clopotniță, trebuie să vă spun că, în timpul studenției la sculptură, trăgeam în mod frecvent clopotele la catedrală înainte de slujbe. Era o mare plăcere, iar sora Ofelia de la lumânări, cea care răspundea și de clopote, era încântată de ajutorul dat.)

Îmi aduc aminte că am ieșit din catedrală tare bucuroși și mulțumiți de isprava noastră. La poartă ne așteptau câțiva prieteni, bucuroși și ei, dar și paznicul arhiepiscopiei, nițel scandalizat. Bucuria ne-a fost și mai mare când am aflat, după câteva zile, că tare i-a plăcut Vlădicăi Bartolomeu recitalul nostru. Îl auzise! Mi-l și imaginez stând la fereastra dispre piață și zâmbind. În sfârșit cineva luase atitudine.

Aceasta a fost prima amintire care mi-a venit în minte când un prieten apropiat mi-a spus, în urmă cu două zile, că haiducul Costel s-a mutat la Domnul. Apoi au răsunat, ca niciodată, clopotele.

[Costel Artemie Condurache s-a stins la 41 de ani, după o grea suferinţă, în seara zilei de 29 iulie 2013, într-un spital din București. Să ne rugăm pentru odihna sufletului său și pentru mângâierea familiei îndoliate]

Horea Paștina – Ascult și privesc

În vara asta am descoperit în biblioteca unei prietene pictorițe din Alba Iulia o carte (lucrare de doctorat) excepțională: Horea Paștina – Ascult și privesc, Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2010. O recomand tuturor artiștilor, mai ales acelora care sunt atrași de jugul unei teze de doctorat. Dar, atenție: „Cine va citi această lucrare fără a avea nici cea mai mică idee despre autor, va fi, inevitabil, contrariat, perplex, tulburat în habitudinile lui mentale” (Andrei Pleșu).

 

Pictura este o limbă veche.
De ce să vorbești, când poți desena, când poți să pictezi, spune pictorul.

Lucrul, lucrarea, desenul de zi cu zi, este cel mai bun doctorat.

Nu știu engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă, rusă, dar mă bucur de cei care știu; cu româna nu mă prea descurc; limbă veche, limba picturii o folosesc.

Dacă nu ai doctoratul, ți se desface contractul de muncă.

Dacă nu ai doctoratul, nu poți să stai în școală. Dacă dai doctoratul, poți să stai în școală. Îmi dau doctoratul și nu vreau să stau. Vreau să lucrez. Paradoxul este că în școală trebuie să stai. Să stai locului. Să lucrezi. Cu lucrul trăiești. Îl trăiești.

Doctor pentru un pictor, ceva atipic. Doctoratul ar trebui să fie și el ceva atipic. Se cere o lucrare originală, științifică, și să aducă o noutate. Ceea ce cunosc este că nu sunt un om al scrisului, nu știu să vorbesc, nu știu să scriu. Mă bucur de cei care pot să facă aceste lucruri. Îmi folosesc.

Mai multe date despre Horea Paştina găsiţi aici.

Veselie duhovnicească

Vă amintiți? Din 2001 am lansat pe piață NEUROFENUL DUHOVNICESC (Editura Teognost), o serie de medicamente ideale pentru zile negre, frumos ambalate, cu posologie inclusă, câte 20 de tablete în fiecare cutie (de fapt o carte în format liliput).


Întâmplările culese și prezentate mai jos ar putea foarte bine face parte din seria cu numărul 4. Chiar mă gândesc că e cazul să pregătesc pentru tipar și cea de-a patra cutie. La ce vremuri trăim…

În timpul unei slujbe un preot a zis în altar:
– Ceva nu e în regulă cu microfonul ăsta!
Iar strana a răspuns:
– Și cu duhul tău.

Un cântăreț la strană se lăuda că îl va face pe preot să latre:
– Mă credeți că îl voi face pe părinte să latre?
– Nu credem, i se răspunse.
Apoi se citi o lectură despre Noe cu fiii săi Sem, „Hem” și Iafet.
La care părintele a replicat cu glas ridicat:
– „Ham, măi! Ham! Ham! Ham!”

Niște călugări i-au spus de curând unui părinte episcop:
– Ne îngrozim de câte vedem în lumea asta!
La care părintele episcop a replicat:
– Pe mine voi mă îngroziți!

La 3 ursuleți

De multă vreme doream să vă arăt cea mai simpatică reclamă stradală păstrată dinainte de 90’ în Cluj. Ea se află pe cea mai veche stradă din țară atestată în documente, încă de la 1362: Platea Pontis (Ulița podului), cea care trece prin fața Centralului. Numită acum Regele Ferdinand, strada clujeană este mai veche decât tot Bucureștiul, decât orice altă stradă!

Nu vreau mașină!

Mergând cu trenul spre Ciucea îmi vine în minte că aș putea fi deținătorul unui record: preotul care a călătorit cel mai mult cu trenul. Și sunt fericit! Foarte fericit! Am intrat în al zecelea an în care merg la slujbă cu trenul. NU vreau mașină!

Câteodată cred că șoferii nu știu ce e iarba, sau florile, pentru că trec prea repede pe lângă ele și nu le văd. Dacă i-ai arăta unui șofer o pată verde, ți-ar spune: „A, da, asta-i iarbă!” Sau, privind o pată roz, ar zice: „Asta-i o grădină de trandafiri!” Casele sunt pentru el pete albe, iar vacile sunt pete cafenii. (…) Ai văzut panourile alea din afara orașului? Odinioară aveau o lungime de șase-șapte metri, dar acum au de zece ori pe-atât: mașinile începuseră să gonească atât de repede, încât au trebuit să lungească reclamele, ca să se vadă. [Ray Bradbury, Fahrenheit 451]

Proporții ciudate…

„Fruntea ei nobilă amintea, datorită liniilor ei foarte înalte, fraza lui Edgar Poe: Nu există frumusețe desăvârșită fără o anumită ciudățenie în proporții.” (Paul Gauguin, Noa-Noa)
Cât de bine se potrivește această afirmație și în cazul iconografiei răsăritene!

Nici aşa, nici altminteri

Am întâlnit de curând, la un vernisaj, o domnișoară iconar cu unghiile pictate în albastru canar și, tot atunci, un tânăr iconar trist. Nu știu de ce, dar tristețea mi s-a părut mai nepotrivită decât îndrăzneala tinerei artiste. Întotdeauna am crezut că iconarii trebuie să fie niște oameni veseli. „Cunoscute mi-ai făcut căile vieții; cu fața Ta, de veselie mă vei umple.” (Faptele Apostolilor 2, 28)

După câteva zile de vacanță

„… spune, ce ai văzut?” (Charles Baudelaire, Călătoria)

„… un cireș emotiv, un castel cu ochi în frunte, o căpiță măritată, o veveriță cu aripi violet, o șură melancolică, un trandafir cu spini de porțelan, o iarbă cu tălpile roz, un mușuroi cu nasul galben, o dantelă cu părul lung, o scorbură cu buline albe, o petală cu gust de caramel, o pernă cu mustăți lungi, un cerb translucid, o lipitoare emailată, buruieni zgârie-nori, …” (Eu și Sara, … jocuri de cuvinte înainte de masă)

„Pe pământul purpuriu, frunze lungi șerpuitoare, de culoarea galbenă, metalică, îmi păreau a fi scriitura vreunei vechi limbi oceanice – și parcă citeam cuvântul: Dumnezeu.” (Paul Gauguin, Noa-Noa)

Casa pictorului Henri

Henri (pictorul) îşi construise o corabie, o corabie micuţă şi cochetă, cu o cabină, confortabilă, dar o construise în pădure, deoarece îi era teamă de ocean. Corabia lui era aşezată pe un postament de ciment şi Henri trăia în ea fericit. Într-o zi, pe cînd n-aveau nimic altceva de făcut şi se plictiseau, Mack şi ai săi îi jucară o farsă. Coborîră pe malul mării, umplură un sac cu scoici şi le lipiră cu ciment pe chila corăbiei. Henri fu tare emoţionat, mai ales că nu putea povesti nimănui întîmplarea. Doc ar fi putut să-l liniştească, dar Doc era în armată. Henri răzui chila corabiei şi o vopsi din nou, dar numai ce se uscase vopseaua că poznaşii reîncepură, adăugînd de această dată şi cîteva alge. Cînd au văzut rezultatul, le-a fost tare ruşine. Henri îşi vîndu corabia şi părăsi oraşul în douăzeci şi patru de ore. Nu putea să suporte ideea groaznică şi persistentă că, în timp ce el dormea, corabia sa ieşea în larg.

[John Steinbeck - Joia dulce, Editura Univers, Bucureşti, 1970]