Fratele necunoscut

Ramona NOVICOV

În luna mai a anului 1986, pământul aleii de la mănăstirea Neamţ se înalţă, iar oasele unui sfânt neştiut ies la lumină, umplând aerul de miresme. Un sfânt al nimănui, apărut pe un plan de naştere al semnelor cerului, ne face să ne întrebăm dacă nu cumva lumina fiecăruia dintre noi, atâta câtă e, câtă am primit-o şi am sporit-o, sau câtimea de eroism pe care am avut-o când ne-am depăşit limitele, poate să învolbureze pământul din care suntem făcuţi şi să iasă în lume, fără să ştim unde, fără să ştim când.

Şi ne mai face să ne întrebăm dacă nu cumva şi sfinţenia, ca orice energie, are o masă critică, atunci când irumpe în lume şi arde în chip de flacără a lui Dumnezeu. Locul unde astfel de întrebări îşi găsesc ecoul e şi această expoziţie de fotografii închinată celor a căror lumină n-o observă nimeni, fie pentru că sunt prea discreţi, fie prea precari, fie prea inadecvaţi cu ritmurile acestei lumi, fie prea ascunşi şi apăsaţi de grijile ei. Sunt fraţii mai mici ai noştri, ale căror gânduri şi fapte înmiresmate nu le ştie nimeni, şi nici nu stârnesc interesul nimănui decât dacă cerul va voi să le descopere. Deschisă la Paris, expoziţia despre „eroii nimănui” se întâlneşte în chiar această lună, printr-o fericită conjunctură, cu un nume-cheie al istoriei artei, celebrat la Orsay, ce şi el a fost, cândva, un erou al nimănui: Vincent van Gogh. Mai mult decât un artist, el a fost o victimă de ispăşire pentru erorile acestei lumi îndrăgostite, iremediabil şi ucigător, de convenţii şi aparenţe.

Cum arată astăzi această lume, în viziunea lui Iulian Nistea? Lumea lui e o lume locuită, în care oamenii lasă urme, semne, sau devin ei înşiși semne ale trecerii ei. O lume ale cărei pustiuri merită iubite, pentru că pot înflori în prezenţa iubirii ca într-o discretă Cântare a Cântărilor. În interstițiile lumii văzute de Iulian încă mai zăbovesc paşii lui Dumnezeu, chemarea Maicii Domnului e limpede şi fără ocolişuri, iar străzile şi cheiurile Parisului sunt teatre de operaţiuni  în care îndrăgostiţii, poeţii, însinguraţii, zănatecii, neliniştiţii sau insomniacii  iau  pulsul oraşului, dându-i, în schimb, emoţia lor de o clipă. Cine sunt ei? Iulian nu ne spune, dar îi lasă umbriţi de o melancolie a depărtării ce îi face ai nimănui şi ai tuturor.

Dimpotrivă, pentru Ioan Gînscă, omenirea trebuie privită îndeaproape, cu un teleobiectiv, pentru a înţelege energia şi sensul unei comunicări faţă către faţă. Ioan vine foarte aproape de eroii săi anonimi, le iese în întâmpinare sau îi „filează”, curios şi respectuos, uneori amuzat,   pentru că îl interesează mesajul lor tăcut, camuflat de cortina chipurilor ridate şi de sclipirea ochilor în care s-au oglindit multe din poveştile neştiute ale acestei lumi. Uneori, eroii săi au devenit deja monumente, alteori monumentele au devenit corturi ale evanescenţei, străbătute de un suflu ce vine de undeva de dincolo de ele. Aş spune că acest suflu tainic ce bate unde vrea el este marca de stil a fotografiilor lui Ioan. El este expresia plastică a unei lumi pneumatice reversibile, animate de o vitalitate ce poate trece dincolo de spaime şi vanităţi ca să redescopere cu bucurie şoapta limpede a şipotului de sub măşti, statui şi lespezi.

afis expozitie


Tags: ,

 
 
 

Leave a Reply