Archive for the Category Carti

 
 

Dumnezeu desființează distanța!

De multe ori păcatele şi dorinţele noastre fac atâta zgomot, încât acoperă glasul lui Dumnezeu. (Arhimandrit Emilianos Simonopetritul)

„Glasul Domnului peste ape”, zice un tropar [Slujba sfinţirii apei (agheasma mare), stihira întâi]. Domnul a venit peste ape multe. „Glasul Domnului peste ape” se aude la Iordan, sus în ceruri, dincolo de tărie, oriunde există apă. Domnul „S-a arătat ca să sfinţească apele” [Utrenia Teofaniei, stihira după catisma a doua]. Oriunde sunt ape, acolo vine Hristos ca să le sfinţească.

Dar oare Domnul nu vine şi în apele propriilor noastre păcate, ca să tune şi, odată cu acest cutremur, să ne facă şi pe noi să ne înfricoşăm, şi, aşa cum s-a întors Iordanul înapoi, tot aşa să se întoarcă înapoi şi greşelile noastre, păcatele, fărădelegile, gândurile rele şi patimile noastre? Iar apele în care vine Domnul ca să umble nu sunt oare gândurile noastre frumoase şi duhovniceşti? Nu vine tocmai ca să le sfinţească? Oare apele cele multe nu sunt luptele noastre, privegherile noastre, nu sunt oare toate acele avântări şi înălţări ale sufletului nostru către Domnul? Nu sunt oare acele înconjurări ale altarului pe care le facem ziua şi noaptea? Domnul vine ca să le sfinţească şi pe acestea. Tot ce găseşte înlăuntrul nostru, tot ce ne inundă ca apa, El sfinţeşte, îl face al Său, îl umple cu propria Sa prezenţă.

Una dintre prorociile Teofaniei spune: „Veseleşte-te, pustie însetată!” (Is. 35, 1). Pustie însetată, vino să te veseleşti, pentru că vei primi atâta apă, încât vei ajunge izvor, vei fi inundată! „Pustie insetată” este pământul uscat, cu totul sec, pământul din care lipseşte cu desăvârşire umezeala şi puterea, din care lipseşte Dumnezeu. Această pustie însetată, care poate fi umplută de Domnul, este propria noastră existenţă, propriul nostru suflet, propriile noastre cuvinte sărace şi visele noastre, luptele noastre de nimic, realizările noastre mincinoase, care nu sunt altceva decât manifestări foarte mărunte ale prezenţei lui Dumnezeu. De aceea imnograful, adresându-se lui Hristos, Îi spune: „Locuieşte Tu Însuţi în sufletele noastre, Iubitorule de oameni!” [Ceasurile Împărăteşti ale Teofaniei, Slava de la Ceasul al treilea], intră Tu în sufletele noastre uscate şi seci, pentru că trăiesc fără Tine! Fă-Te Tu apa care le va adăpa, ca să nu mai înseteze niciodată!

Dar Dumnezeu nu face asta atunci când (…) ochii noştri, gura noastră, nasul şi urechile noastre sunt deschise spre o mie de lucruri şi numai pe El singur Îl uită, şi poate că îşi aduc aminte de El numai în câteva clipe, la canon sau la slujbă. Însă, Dumnezeul meu, „locuieşte Tu însuţi” înlăuntrul nostru! Oricât Te-am limita noi, oricât Te-am împiedica, oricât Te-am sili prin îndepărtările noastre de Tine – prin gândurile noastre, prin caracterul nostru, prin închiderea ochilor noştri duhovnicesti şi sufleteşti –, Tu acceptă să intri, forţând „ușile” cele închise, desfiinţând distanţa! Dumnezeu face asta. O văd şi eu, o simţiţi şi voi. Domnul îmbrânceşte „porţile” voinţei noastre, ale poftelor noastre, ca să se deschidă, şi El să poată intra. Face asta Dumnezeu. Să facem şi noi ce putem. Cerurile s-au deschis. Să încercăm şi noi, aşa încât cerurile să se deschidă înaintea noastră, iar apa cea cerească să ne inunde, apa „săltătoare spre viaţă veşnică.” (In. 4, 14). Pentru că Iordanul – loc al prezenţei lui Dumnezeu, loc plin de îngeri şi de toate cele care se întorc înapoi şi-şi acoperă ochii înaintea vederii lui Hristos – este și mănăstirea noastră.

La Teofanie – Omilie rostită în Sfânta Mănăstire Ormylia, 6 ianuarie 1979 (fragment). Arhimandrit Emilianos Simonopetritul – Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sf. Nectarie, Arad, 2016

Ioan-Botezatorul---Nikola-Saric

Sfântul Ioan BotezătorulNikola Sarić

Strigătul lui Salgado

Suntem niște animale foarte feroce. Suntem niște animale înspăimântătoare, noi, oamenii. Fie aici în Europa, fie în Africa, fie în America Latină, fie altundeva, suntem de o violență extremă. Istoria noastră este o istorie a războaielor. Este o istorie fără sfârșit, o istorie de represiuni, o istorie… o istorie nebună. (Sebastiăo Salgado – The Salt Of The Earth, min. 68)

the-salt-of-the-earth

Unul dintre cele mai puternice strigăte pe care l-am auzit în ultimii ani vine din pieptul fotografului Sebastiăo Salgado. L-am întâlnit pentru prima oară la Roma, în expoziția Genesis (15/05 – 22/09/2013, Muzeul Ara Pacis), iar în zilele trecute în documentarul lui Wim Wenders, The Salt Of The Earth (coregizat cu Juliano Ribeiro Salgado, fiul fotografului).

catalog-genesis

Dacă Wim Wenders lăcrima de fiecare dată când privea una dintre fotografiile lui Sebastiăo – portretul unei femei tuarege oarbe – vizionarea acestui film și a sfâșietoarelor imagini cuprinse în el ar trebui să schimbe fața pământului.

Salgado-1

[The opencast mine at Serra Pelada, Brazil, 1986. Photograph: Sebastião Salgado]

Am descoperit această fotografie într-o galerie acum mai bine de 20 de ani. Nu știam cine o făcuse și mi-am zis că trebuie să fie în același timp un mare fotograf și un aventurier. Pe spatele ei avea o ștampilă și o semnătură: Sebastiao Salgado. Am cumpărat exemplarul acela. Galeristul a scos dintr-un sertar alte lucrări ale aceluiași fotograf. Ceea ce am văzut m-a bulversat, în special această imagine: portretul unei femei tuarege oarbe. Îmi storcea mereu o lacrimă, chiar dacă o vedeam aproape în fiecare zi. Era atârnată deasupra biroului meu de scris. Aflasem deja un lucru despre acest Sebastiao Salgado: iubea cu adevărat ființele umane. Pentru mine era foarte important. La urma urmei, oamenii sunt sarea pământului. Am sfârșit prin a ne întâlni și a vorbi despre viața lui, despre opera lui și de unde venea toată aceasta. (Wim Wenders– The Salt Of The Earth, min. 5,42)

Salgado-2

[Blind Woman, Mali (Mujert cierga, Mali), Brazil, 1985. Photograph: Sebastião Salgado]

Privesc cu enormă admirație realizarea importantului cineast german și o recomand din toate puterile. Ce minunată este reverenţa pe care Wim Wenders o face cu delicatețe fotografului brazilian și cât de uluitoare este această odă vizuală dedicată frumuseţii pământului. Emoţionanta relaţie tată-fiu și incredibila susținere și dăruire a soției, Lélia Wanick Salgado, m-au lăsat fără cuvinte!

Și când te gândești că Sebastiăo Salgado era un leneș când era vorba de școală. Iată ce mărturisea tatăl celebrului fotograf: Cât despre studii, dacă nu erau colegii lui, nu le-ar fi terminat niciodată. Tiao (Sebastiao n.n.) era leneș când era vorba de studii. Era o pacoste, dar a reușit să-și ia diploma în economie.

Taților, avem de citit în vara asta

Scrisoarea de faţă e declanşată de o întrebare dezarmantă, aproape înduioşătoare, a tatălui, Hermann Kafka: 
„M-ai întrebat odată, acum de curând, de ce susţin că mi-e frică de tine”.
Explicaţia acoperă două vieţi şi reface o complicată relaţie între un tată puternic, extravertit şi un fiu sensibil, interiorizat. Franz preferă să-i înmâneze mamei scrisoarea, dar aceasta, probabil pentru a-i menaja pe amândoi, nu i-o dă destinatarului, care, aşadar, n-o va citi niciodată.

Citiți, taților, citiți! Luciditatea lui Franz Kafka are puterea să vă schimbe viața (de urlători și tirani)!

kafka-scrisoare-catre-tata

Cu toții ne simțim uneori invizibili…

Am călătorit împreună cu Sara și Nik aproape un an până să ne mai placă o carte ca cea a lui Luis SepúlvedaPovestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare. Pe cea de-acum am citit-o toți trei, zilele acestea, în hamace, în pauzele de badminton și e o carte despre puterea prieteniei și a imaginației: Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier – de Michelle Cuevas (Editura Arthur, 2016).
Credeți-ne, nici nu vă puteți imagina ce vă așteaptă!

confesiunile-unui-prieten-imaginar-memoriile-lui-jacques-papier

Uneori e bine să fii înconjurat de semenii tăi. (…) Chiar și frunzele moarte se cuibăresc împreună sub covorul de zăpadă în timpul iernii. Chiar și particulele de întuneric se îngrămădesc una într-alta în zori și se ascund prin colțuri și prin adâncul sertarelor.

Am rămâne mască în fața oricui dacă i-am vedea acele părți din suflet pe care nimeni altcineva n-are ocazie să le vadă. Dacă l-am putea privi în timp ce inventează cântecele sau se strâmbă în fața oglinzii; dacă i-am vedea bătând palma cu o frunză din copac sau oprindu-se să privească un viermișor verde care atârnă în aer pe un fir invizibil, sau dacă ne-am da seama că este cu adevărat diferit sau singur și că plânge uneori noaptea. Dacă ne-am vedea, dacă ne-am vedea într-adevăr unii pe alții, n-am putea să nu credem că oricare și fiecare dintre noi este minunat. (…)

Dar ce am eu special? m-am întrebat. Presupun că nu poți să-ți dai întotdeauna seama de lucrurile astea de unul singur. Poate pentru că ești prea aproape, ca o floare care se uită în jos și crede că e doar o tulpină. Cred că cel mai important este să crezi că ești special. Și că oamenii apropiați văd asta în mult mai multe feluri decât ți-ai putea imagina tu vreodată.

Imaginar sau nu, sunt invizibil doar dacă mă simt invizibil.

Music teaches us …

Citesc o carte excepțională! Autorul ei este pianistul și dirijorul Daniel Barenboim, unul dintre cei mai mari muzicieni contemporani.

Daniel Barenboim - Music Quickens Time
Published by Verso Books 2008; 184 pages
ISBN: 978-1-84467-470-1

Daniel-Barenboim

 

Iată doar două mici citate, apoi cuprinsul, ca să vă fac curioși și dornici de lectură.

The beginning of a concert is more privileged than the beginning of a book. One could say that sound itself is more privileged than words. A book is full of the same words that are used every day, day after day, to explain, describe, demand, argue, beg, enthuse, tell the truth and lie. Our thoughts take shape in words; therefore, the words on the page must compete with the words in our minds. Music has a much larger world of associations at its disposal precisely because of its ambivalent nature; it is both inside and outside the world.

The power of music lies in its ability to speak to all aspects of the human being – the animal, the emotional, the intellectual and the spiritual. How often we think that personal, social and political issues are independent, without influencing each other. From music we learn that this is an objective impossibility; there simply are no independent elements. Logical thought and intuitive emotions must be permanently united. Music teaches us, in short, that everything is connected.

Contents
PART ONE: THE POWER OF MUSIC
Prelude
1. Sound and Thought
2. Listening and Hearing
3. Freedom of Thought and Interpretation
4. The Orchestra
5. A Tale of Two Palestinians
6. Finale
PART TWO: VARIATIONS
1. I Have a Dream
2. On Schumann
3. Remembering Edward Said
4. I Was Reared on Bach
5. On Wilhelm Furtwängler
6. On Pierre Boulez
7. On Don Giovanni
8. On the West-Eastern Divan Orchestra
9. On Mozart
10. On Dual Citizenship
Notes
Index

Caro amico …

Pe branhiile merluciului!, cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în vara asta împreună cu Sara este Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare de Luis Sepúlveda.
Pe mustățile calcanului!, rar mai vezi o carte atât de bine scrisă pentru copii între 7 și 12 ani! Îți pare totuși rău că se termină atât de repede și că superbele ilustrații ale lui Chris Sheban nu sunt reproduse color – Porca miseria!, ar zice Colonelul supărat.

Te iubim așa cum ești. Simțim că și tu ne iubești pe noi, că suntem prietenii tăi, familia ta, și e bine să știi că alături de tine învățăm ceva care ne umple de mândrie: învățăm să apreciem, să respectăm și să iubim o ființă diferită. E foarte ușor să-i acceptăm și să-i iubim pe cei care sunt la fel ca noi, dar să simți asta față de cineva diferit e foarte greu, or noi am reușit împreună cu tine.
(Fragment din dialogul motanului Zorbas cu pescărușa Afortunada, p. 99)

povestea-unei-pescaruse-si-a-motanului-care-a-invatat-o-sa-zboare

Cornel Nistea – Vânzătorul de apă colorată

Cornel Nistea
Vânzătorul de apă colorată
Schițe, nuvele, povestiri
Casa cărții de știință
Cluj-Napoca, 2015

vanzatorul-de-apa-colorata

Timporetzete

Timporețete este surpriza literară pregătită de elevii clasei a III-a de la Școala Gimnazială Elf (Cluj-Napoca) – la finalul anului școlar 2014-2015 –, sub îndrumarea excepționalelor profesoare Marinela Scripcariu (coordonatoarea proiectului) și Ludmila Frătescu (desen). Lansată deocamdată doar în sala de clasă, cartea are toate șansele să devină un succes editorial dacă va fi preluată de o editură cu oameni luminați. Designul îmi aparține și sunt tare mulțumit de rezultat. Așa arată coperta 1 (personajul ăsta simpatic e mascota clasei, Tic-Man), pagina de titlu și desenul & textul Sarei. Așa, era să uit: ideea titlului îi aparține Sarei.

M-am trezit azi dimineaţă. Timpul curgea pe acoperişul meu. Ceasul cânta. Păsările alunecau în cheia sol şi mama striga: „Trezeşte-te!”. Eu am sărit din pat. În dimineaţa aceea m-am întrebat cum e timpul, ce conţine, ce mănâncă… M-am dus la mama şi i-am pus această întrebare. Ea a spus: „Imaginează-ţi!”
(Anya Adam, clasa a III-a)

 

coperta-1-si-4-timporetete-1

Page_01

desen-24

text-25

Merită să-i cunoaştem!

În ediţia de sâmbătă, 9 mai, a emisiunii „Sesam deschide-te” la Radio Cluj, invitata rubricii „Merită să-i cunoaştem” a fost Sara, elevă în clasa a III-a la Şcoala Gimnazială Elf „sau mai bine zis micuţa poetă care la vârsta ei uimeşte prin maturitatea versului”.
Foarte pricepută doamna Rodica Tulbure la abordat copiii. Ascultă interviul aici (10 minute).

SGN-la-Radio

Weekend-ul unui iubitor de fotografie

Cam așa ar putea arăta weekendul unui iubitor de fotografie:

1. Vineri după-masă. Încălzirea. E foarte importantă. Citiți exact 103 pagini din romanul Extraordinarul voiaj al unui fakir care a ramas blocat intr-un dulap Ikea – „O comedie neagră intercontinentală, un sandvici exotic: între două felii de umor, un praf de tristeţe! Au revoir tristesse!”. De-adevăratelea!
2. Sâmbătă dimineața, începând cu ora 10. Vizitarea expoziției de fotografie Metamorfoze ale Japoniei postbelice, Muzeul de Artă Cluj – de luat aminte la seninătatea, calmul și puterea unui popor trecut prin Hiroshima și Nagasaki. Splendidă expoziție!
Seara. Voiajul fakirului nu s-a încheiat. Lectură, paginile 104-251.
3. Duminică seara, vizionarea filmului The Secret Life of Walter Mitty/Viaţa secretă a lui Walter Mitty (2013). Sunt aici câteva replici faine, numai bune pentru fotografi:

Walter Mitty: When are you going to take it?
Sean O’Connell: Sometimes I don’t. If I like a moment, for me, personally, I don’t like to have the distraction of the camera. I just want to stay in it.
Walter Mitty: Stay in it?
Sean O’Connell: Yeah. Right there. Right here.

(…)

Sean O’Connell: Beautiful things don’t ask for attention.

 

(Un film simpatic, cu ziceri frumoase, imagini frumoase și, într-un moment cheie, cu o piesă de care m-am îndrăgostit: A Space Oddity – David Bowie)

Săptămână ce vine ar trebui să înceapă altfel.