Archive for the Category Despre arta si artist

 
 

Nichita – Drawing Skills – Before and After

În martie 2016 eram uimit de progresul rapid pe care Nichita al nostru (8 ani) l-a făcut la desen. Vă spuneam atunci că postările altor artiști despre evoluția lor în desen l-au făcut să aibă și mai mult curaj. Cu foarte mici excepții, Nichita desenează și acum în fiecare zi. A trecut de la dimensiunile mici la dimensiuni mari, de la portrete mici cât o monedă la unele mari, care umplu o coală A3. De atunci, din martie adică, evoluția lui e surprinzătoare, priviți:

nichita-comparatie

 

Moș Nicolae i-a adus mai multe tipuri de cărbune de desen iar Nichita e absolut fascinat. Noi la fel! Am realizat pentru prieteni și apropiați un tiraj mic de calendare 2017 cu o selecție din portretele realizate în perioada septembrie-decembrie 2016.

 

 

Brâncuși e al meu

Dragi prieteni,
Vă încurajez și eu să participați la subscripția publică pentru achiziția operei „Cumințenia pământului”, realizată de Constantin Brâncuși în anul 1907, și aparținând patrimoniului cultural național, în categoria Tezaur.
Alături de „Sărutul” și „Rugăciunea”, „Cumințenia pământului” marchează cea mai apreciată perioadă de creație a artistului și este emblema primelor sculpturi moderne din lume.
http://www.brancusiealmeu.ro/

certificat-donator

NICHITA, desenatorul

În căutările mele am dat peste acest articol: Artists Share “Before and After” Evolution of Their Drawing Skills with Years of Practice. Nichita (8 ani) a rămas impresionat de conținutul lui. S-a pus pe lucru mai serios decât până acum. Progresul e vizibil și la el. Iată cele mai recente lucrări, februarie-martie 2016.

nichita-maestrul-artificiilor
Nichita„Maestrul artificiilor”

nichita-fuji-large
nichita-fuji-detailNichita„Fuji”

nichita-lumea-tatalui-meu
Nichita„Lumea tatălui meu”

nichita-baiatul-detectiv-large
nichita-baiatul-detectiv-detail
Nichita – „Băiatul detectiv”

nichita-portretul-tatalui-meu-large nichita-portretul-tatlui-meu-detail
Nichita„Portretul tatălui meu”

O expoziție cu 9 milioane de vizitatori

A camera testament, a drama of the grand canyon of humanity, an epic woven of fun, mystery and holiness – here is the Family of Man! 
(Carl Sandburg, fragment din prefața catalogului expoziției)

the-family-of-man-poster-web

[Poster announcing The Family of Man photography exhibition at the Museum of Modern Art, designed by Joseph Müller-Brockman, 1958]

Cei pasionați de fotografie, ca să nu mai vorbesc despre curatori,  ar trebui să știe (dar să și scrie atunci când este cazul) că a fost cândva o expoziție de fotografie itinerantă care a adunat nouă milioane de vizitatori și în care s-au vândut mai mult de două milioane de cataloage. Numele ei este „The Family of Man”. Anul trecut s-au împlinit 60 de ani de la prima ei ediție, deschisă în perioada 26 ianuarie – 8 mai 1955, iar instituția gazdă, MoMA (Museum of Modern Art din New York) a realizat cu acest prilej catalogul-album „The Family of Man: 60th anniversary edition”.
Ar fi fost frumos să ne amintim mai mulți fotografi de la noi despre acest eveniment, cel puțin pentru două motive: 1. mastermind-ului proiectului – fotograful, pictorul și curatorul Edward Steichen –, îi datorăm o serie de excepționale fotografii cu Brâncuși și atelierul lui din Paris; 2. printre exponenți  se numără și John Florea*, și Brassaï… (Ar fi frumos, desigur, ca și în librăriile din România să găsim acest album)

Steichen-with-photos-web
[Edward Steichen, Director, Department of Photography, The Museum of Modern Art. Photo undated. The Museum of Modern Art Archives, New York. Photo: Homer Page]

Nu mă poticnesc în criticile care i se aduc lui Steichen, cum că fotografii participanți nu au fost puși în valoare ca Artiști, că imaginile lor au fost folosite doar ca simple ilustrații ale temei…, ci privesc cu respect și uimire la una dintre „cele mai ambițioase inițiative fotografice încercate de vreun muzeu de artă”.

the-family-of-man-comunicat-presa[Prima pagină a comunicatului de presă. Îl puteți citi integral aici]

Pregătirile au început în 1952. Edward Steichen a vizitat 29 de orașe din 11 țări europene. A solicitat, prin comunicate de presă și interviuri, imagini adecvate de la toți pasionații de fotografie. Din cele două milioane de fotografii trimise au fost selectate 503, realizate de 273 de fotografi din 69 de țări. După vernisaj, în fiecare zi se formau rânduri lungi care așteptau deschiderea muzeului. Un vizitator american în Guatemala, de exemplu, a mărturisit cum mii de indieni au coborât dealurile pentru a sta, transfigurați, dinaintea fotografiilor. Vă puteți imagina această scenă?

the-family-of-man---visitors-web
[Visitors await entry to The Family of Man, an exhibition organized by The Museum of Modern Art, at the Government Pavilion, Johannesburg, Union of South Africa (on view August 30–September 13, 1958). From The International Council/International Program Exhibition Records. Image courtesy The Museum of Modern Art]

Așadar, cum să treci cu vederea un așa eveniment? Cum să nu îți dorești albumul aniversar?
Uităm prea des! Suntem prea focusați pe proiectele noastre mărunte. Și e păcat!

tha-family-of-man-1955-album-cover-web[Coperta 1 a Catalogului lansat în 1955]

* Citiți despre fotograful John Florea (1916-2000) și expoziția WORLD WAR II, deschisă în New York la finalul anului 2015, aici si aici.

Music teaches us …

Citesc o carte excepțională! Autorul ei este pianistul și dirijorul Daniel Barenboim, unul dintre cei mai mari muzicieni contemporani.

Daniel Barenboim - Music Quickens Time
Published by Verso Books 2008; 184 pages
ISBN: 978-1-84467-470-1

Daniel-Barenboim

 

Iată doar două mici citate, apoi cuprinsul, ca să vă fac curioși și dornici de lectură.

The beginning of a concert is more privileged than the beginning of a book. One could say that sound itself is more privileged than words. A book is full of the same words that are used every day, day after day, to explain, describe, demand, argue, beg, enthuse, tell the truth and lie. Our thoughts take shape in words; therefore, the words on the page must compete with the words in our minds. Music has a much larger world of associations at its disposal precisely because of its ambivalent nature; it is both inside and outside the world.

The power of music lies in its ability to speak to all aspects of the human being – the animal, the emotional, the intellectual and the spiritual. How often we think that personal, social and political issues are independent, without influencing each other. From music we learn that this is an objective impossibility; there simply are no independent elements. Logical thought and intuitive emotions must be permanently united. Music teaches us, in short, that everything is connected.

Contents
PART ONE: THE POWER OF MUSIC
Prelude
1. Sound and Thought
2. Listening and Hearing
3. Freedom of Thought and Interpretation
4. The Orchestra
5. A Tale of Two Palestinians
6. Finale
PART TWO: VARIATIONS
1. I Have a Dream
2. On Schumann
3. Remembering Edward Said
4. I Was Reared on Bach
5. On Wilhelm Furtwängler
6. On Pierre Boulez
7. On Don Giovanni
8. On the West-Eastern Divan Orchestra
9. On Mozart
10. On Dual Citizenship
Notes
Index

Fotojurnalistul Don McCullin a împlinit 80 de ani

Photography isn’t about seeing, it’s about feeling. If I don’t have some kind of feeling for what I’m shooting, how can I expect the person who looks at it to feel anything?
Don McCullin

 

web-Don-McCullin-by-Alfred-Dunhill

[Don McCullin by Alfred Dunhill]

 

Don McCullin s-a născut în 9 octombrie 1935, în Finsbury Park, London, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Când avea doar 14 ani tatăl său a murit. A fost forțat să plece pentru a-şi căuta un loc de muncă. Prietenii săi au fost membri ai unei bande locale. I-a fotografiat în 1959 iar apoi a trimis imaginile la „The Observer”, publicaţie care i-a oferit imediat un loc de muncă. De atunci Don a devenit un „om de război”, călătorind permanent în zone de conflict. Acum, la 80 de ani, fotografiază în format digital. Încă pune la cale diferite proiecte. Locuieşte în Somerset împreună cu soția sa, Catherine, şi fiul cel mai mic, Max.

Pentru a marca cea de-a optzecea aniversare a legendarului fotojurnalist Don McCullin autobiografia sa Unreasonable Behaviour și albumul de fotografie retrospectiv Don McCullin au fost actualizate și republicate. Revistele de specialitate îi tipăresc în continuare fotografiile, interviurile și confesiunile, iar presa îi așteaptă cu mare interes rezultatele muncii de teren. Da, Don McCullin este o prezență vie, are proiecte în desfășurare, de curând a plecat în Kurdistanul Irakian, pentru a documenta criza de acolo.

Dacă ne gândim că din 1992 până azi au fost omorâți în zonele de conflict 1148 de jurnaliști, putem spune fără să greșim că Don a avut nu unul, ci mai mulți îngeri păzitori. De aceea, maestrul spune cu seninătate și recunoștință: Life has been incredibly generous towards me. I’m still around, despite the fact that I had this massive heart operation, and I hope to be around for several more years. (…) I’ve been very lucky, I’ve been celebrated, and I’ve survived.

Suntem și noi recunoscători pentru că putem ajunge la gândurile și concluziile lui Don McCullin, probabil cel mai cunoscut fotograf de teatre de luptă din lume.

Vă propun un fragment din interviul realizat de către Steve Fairclough, pe care îl veți putea citi în întregime în revista Professional Photography (Issue 1 / November 2015, pp. 8-16).

 

web-Professional-Photography

 

What’s your next major photographic project?
“We’re leaving this weekend for Northern Iraq; to go to Kurdistan for the war there, to look at it and see if I can chronicle what’s really going on. I’mgoing to have one last look at that, and I’m coming up to my 80th birthday; I shall be there on my birthday. I’m not trying to prove anything. I’mgoing because I don’t resign myself to sitting in an armchair looking out of the window because I’m 80 years of age. That’s not me. I have to keep using energy and using my imagination; using emotion. I cannot allow myself to be like a candle that someone’s just flicked out. I’m working on an even bigger book now, which will be printed in England. I’m doing one of what they call ‘a box book’ – three books in a huge box. It’s the most amazing printing I’ve ever seen that’s come out of this country, and it’s being done 20 minutes away from my house on a German Heidelberg press. This will really put my life’s work to bed.”

What would the 80 year-old Don McCullin tell the 20 year-old Don McCullin?
“Well, I would be cautious because frankly speaking I think photography has taken a huge U-turn and gone in another direction. It’s got itself into the mire of art. Photographers now shoot and consider themselves artists. It’s slightly sad, really. I think photographers have influenced many artists in recent years, so you don’t really have to lean on other kinds of mediums to express yourself. People like William Eggleston and Martin Parr have had a huge influence on people in colour. I’m a black-and-white man, so it’s not up to me to tell other people what to do and which direction to move in. But photography definitely has changed. It’s become incredibly minimal – it’s like the art world with installations. All that’s changed the art world, and photography has also been changed. I wouldn’t personally try to embark on a career in photography in this day and age.”

What’s the best piece of advice you’ve ever been given, and by whom?
“I’ve always looked at the work of other people. I’ve had more interesting conversations with writers than I have with photographers, and I’ve met some of the great photographers, like Helmut Newton, Lartigue and Eugene Smith – they were the great pretenders when I was younger. And Bill Brandt was one of the first wonderful men in photography that I met. So it wasn’t advice as such, but the only advice I would offer to other people is to look at the work of other photographers, because you can learn that way. Nobody taught me photography. I learnt by experience, and I learnt by embracing photography and the memory of the great masters. I never went to any photographic school. I learnt through my own experiences and emotions.”

 

web-beach-mccullin
[ Don McCullin - Fishermen playing during their lunch break, Scarborough, Yorkshire, 1967 ]

De ce fotografiați?

Postarea de azi se adresează în primul rând fotografilor. Acelor fotografi care citesc, vizitează muzee, ascultă muzică bună și sunt oameni cumsecade.
Voi fi cât se poate de concis.

În iunie citeam și subliniam din Geo Boza („Ca să fii om întreg”, Editura Cartea Românească, 1984) minunatele răspunsuri la întrebarea: De ce scriu? Răspunsurile pot fi, oricând, cele ale unui fotograf. Vă rog să citiți fragmentele de mai jos.

De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pâinii, plămădită din grâul care e un dar al soarelui. Din credinţa că aș putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atât de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.
Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea: împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.
De ce scriu? Pentru că sunt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului și existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe și de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.
Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-și omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-și arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.
Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.
Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decât oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decât oricând, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.

Tot în iunie, pe la final, am răsfoit, foarte curios, prestigioasa revistă Réponses PHOTO, Hors Série N°20, 2015, pentru că titlul de pe copertă anunța ceva ce mă interesa: Pourquoi photographiez-vous? Bernard Descamps, invitat de onoare, răspunde împreună cu alți patruzeci și trei de fotografi la această întrebare „mult mai complicată decât pare”. Citesc, subliniez și îmi fac o selecție. Evident, nu îi știu pe toți. Dar dacă îmi place un răspuns, caut imediat și fotografiile autorului.

Bernard Descamps – Pourquoi je photographie ? Pour vivre deux fois.

Valerio Bispuri – Je suis animé par trois motivations. La première c’est d’aller contre la vitesse du monde actuel, de se poser, de prendre son temps, d’appréhender les choses en profondeur. Mais la principale motivation c’est de montrer aux gens des choses qu’ils ne connaissent pas et que certains ne veulent pas connaître : la prison, la drogue, l’homosexualité. Il y a deux aspects dans mon travail : ’anthropologie et le journalisme. Je photographie aussi pour dénoncer.

Juan-Manuel Castro Prieto – La photographie m’a permis d’avoir une relation plus profonde et plus intense avec la vie.

Michaël Duperrin – Sans ordre ni hiérarchie : enfant j’étais fasciné par le portrait d’un oncle mort ; c’est une activité solitaire qui fait sortir et rencontrer les autres ; je n’ai pas trouvé mieux pour marier images mentales et réalité ; parfois le chaos du réel s’organise et fait sens quelques instants ; les mots ne suffisent pas ; pour donner forme à mon errance.

Philippe Guionie – Pour être libre. Pour poser des images sur des mémoires humaines qui n’en ont pas.

Karolin Klüppel – Tout d’abord, je veux raconter des histoires qui sont importantes à mes yeux. Des histoires, qui méritent à mon avis d’être racontées. Et je suppose que la photographie est le médium avec lequel j’y parviens le mieux.

Jane Evelyn Atwood – Parce que je ne peux pas faire autrement. Comme la respiration, c’est vital pour moi.

Marco Barbon – Je photographie pour donner une réalité visuelle aux figures de mon imagination. L’image photographique, lorsqu’elle est réussie, dévoile ainsi ce lieu autre qui se situe entre le réel – forcément présent – et mon imaginaire.

Jean-Claude Bélégou – Par amour de la réalité, par amour des images.

Alain Bizos – Peut-être par narcissisme ou peut-être pour partager mes émotions ? Peut-être pour exister tout en restant dans l’ombre ? Peut-être parce qu’avec des images on peut dire le monde ou se raconter des histoires ?

Jacques Borgetto – Arrêter le temps.

Thomas Chable – Parce que. On peut trouver plein d’explications, toutes plus ou moins bonnes, mais à chercher une réponse à tout, on oublie aussi que l’on est fait de chair.

Arnaud Claass – Je photographie pour me confirmer que le réel est bien réel.

Olivier Coulange – Parce que l’internat chez les Bons Pères, Rahan et Docteur Justice.

Denis Dailleux – Je fais des photos pour sauver ma peau.

Frances Dal Chele – Je photographie pour être aimée, pour exister.

Denis Darzacq – C’est ma façon d’écrire la plus synthétique.

Pierre-Olivier Deschamps – Pour ce qui m’échappe, pour le lâcher-prise du photographe autant que de son sujet.

Bertrand Desprez – C’est une façon d’être en équilibre, entre ombres et lumières, sur le fil de la vie.

Eric Dessert – Je photographie pour être, certes, mais surtout pour que l’autre soit.

Alain Desvergnes – Pour avoir moins froid.

Claudine Doury – Pour aller à la rencontre de l’autre, de soi-même, pour tenter de retenir ce qui va disparaître… Non, finalement je ne peux pas trouver meilleure réponse à cette question que celle de Marlene Dumas à propos de son exposition “Measuring Your Own Grave” : Prendre la mesure de sa propre tombe… Voilà ce que fait un artiste quand il crée…

Gilles Favier – Parce que photographier permet la rencontre.

Alain Gualina – Photographier ? Très simple : c’est vital ! C’est aussi ma contribution au monde, ma part du colibri.

Guy Hersant – Je photographie pour donner à voir ce que je vois.

Christine Lefebvre – Pour accéder à une méditation.

Guy Le Querrec – Le photographe est un funambule sur le fil du hasard qui cherche à attraper des étoiles filantes. Le réel est ma partition, à partir de laquelle mon oeil improvise.

Mireille Loup – Je photographie pour anticiper le jour où j’aurai la maladie d’Alzheimer, je photographie car j’ai toujours aimé les chambres sombres avec des lumières rouges, je photographie à cause des déclics et des claques que j’ai reçus dans ma vie.

Mi-Hyun Kim – Parce que c’est Beau.

Pierrot Men – Pour être bien dans ma peau, pour nourrir ma passion. C’est un acte d’amour, c’est mon art de vivre.

André Mérian – Tout simplement : c’est construire, penser, et questionner.

Corinne Mercadier – Je photographie pour fabriquer des preuves d’un réel qui n’existe pas encore.

Pascal Mirande – J’ai choisi la photographie pour son rapport au réel et sa capacité à mentir.

Bernard Plossu – Parce que j’ai commencé à aimer voir très tôt, à 11 ans je crois. Puis c’est devenu un métier… ça m’a permis de voyager, de rencontrer les gens des autres continents. Je photographie parce que ça permet de voir avec un ton juste ; surtout au 50 mm, comme Camille Corot en peinture ou Raoul Coutard avec la caméra à l’épaule, sans effet. La photo permet de comprendre, d’être de plain-pied avec le réel. Photographier permet de se dépasser.

Mazen Saggar – Pour écrire, témoigner, raconter une histoire et documenter ce que je vois.

Jacqueline Salmon – Pour faire des images qui seraient une toute petite mais importante goutte d’eau pour penser l’histoire de mon temps…

Françoise Saur – Parce que je ne savais pas dessiner. Parce que la photographie relie sciences et arts. Parce que la photographie me permet d’aller vers les autres. Parce que la photographie était un domaine où il y avait à l’époque très peu de femmes.

Michel Séméniako – Pour penser en images et ne pas aller à l’usine.

Patrick Taberna – Je photographie parce que la réalité m’échappe.

Christopher Taylor – Pour comprendre ce qui s’est passé, revenir sur un instant et suspendre le fil du temps.

Alain Turpault – La photographie me procure la distanciation qui m’est nécessaire pour être au monde.

Martine Voyeux – Pour l’intensité.

Pascal Xicluna – Pour résumer cette vision kaléidoscopique du photographe, disons que je photographie certainement pour mieux me connaître.

Franco Zecchin – La photographie est une façon de correspondre avec le monde. Je la pratique en absence de pensée, comme une légère méditation.

Toate bune și frumoase, însă nu m-am putut opri aici. Doream să știu cum ar răspunde la această întrebare și fotografii pe care îi îndrăgesc, artiști din categoria celor menționați în deschiderea acestei postări. Am lansat douăsprezece provocari în iulie (2015) iar în câteva zile am primit nouă dintre răspunsurile dorite. Celelalte trei nu au sosit nici până azi. Le voi adăuga bucuros atunci când le voi primi. Până atunci, să ne bucurăm de ceea ce am primit.

Bardócz Attila – M-am apucat de fotografie în urmă cu 20 de ani. Îmi place să capturez momentele din viața mea și din viețile celor care sunt aproape de mine. Îmi plac munții, clădirile, oamenii. Îmi place să-mi documentez călatoriile și să am un fel de mozaic al țărilor și culturilor pe care le cunosc.

Gingărașu Cornel – Am în spate vreo 30 și ceva de ani de fotografie și tot nu mă mai satur să admir și să mă lăfăi în preajma acestei lumi, în același timp realizînd că drumul spre perfecțiune este infinit.
În timpul liceului eram îndrăgostit de pictura modernă și mă vedeam luînd calea spre „arte frumoase” dar pictorul cu care începusem să iau lecții era și un fotograf pasionat și morbul camerei obscure m-a mușcat în chip ireversibil. Lecțiile de pictură, culoare, compoziție au fost extrem de utile și pentru fotografie, văzînd în aceasta din urmă copilul teribil al maeștrilor șevaletului.
În timp pasiunea spre pictură s-a răcit, dar fotografia mi s-a dăruit în toată splendoarea ei, dinamica sa preferînd-o picturii. (…)
Îmi amintesc cu pregnanță melodia „Come on baby light my fire” ascultată la nesfîrșit pe un vinil extravechi și hîrîit în nopțile în care, alături de aparatul de mărit și substanțele de revelare, lucram pînă cînd amețeam. Îmi amintesc și de minunata întîlnire cu albumele fotografului Caponigro în cvasiinterzisa bibliotecă americană.
De fapt, adevărata ascensiune pe Everestul fotografiei a început cu digitalul, cînd am cumpărat (nu știam nimic de fotografia digitală și camera am ales-o după design) o Konica Minolta superlenesa (capta imaginea în 3,5 secunde) simpatică. Imediat au început poftele spre DSLR și drumul spre o cît mai frumoasă fotografie.
Mersul lucrurilor au fost dinspre fotografia instinctivă spre cea rațională, rafinată, de la subiecte culese la întîmplare spre portofolii și proiecte. Încet, de la postarea pe site-uri, a venit nevoia jurizării, a verificării profesionale, aspre, dar care pe mine mă încarcă de adrenalină și de bucurie. Participarea la saloanele-concursuri internaționale a devenit ceva obișnuit.
Recitind aceste rînduri văd că am scăpat din vedere multe fapte personale, pe care aș vrea să le sintetizez acum: pentru mine fotografia e mare prilej de bucurie, talisman și cură împotriva răului vieții, prilej de cunoaștere a lumii, de verificare a puterii „inimii” și valorii artistice.

Lazăr Dinu – Pe scurt, eu nu cred că fotografiez, ci că folosesc niște întâmplări, drumuri, discuții, stări, emoții, treceri, deveniri, pentru a încerca să mă lămuresc și să aflu și să mă liniștesc. În unele dintre aceste momente am un aparat de fotografiat în mână, dar fără să caut asta și fără să însemne ceva pentru mine. Doar norocul și timpul sunt elemente care m-au ajutat să figurez în memoria unora ca fotograf, așa cum puteam să fiu, dacă cel de sus ar fi vrut, bucătar, cocălar sau cântăreț la trompetă într-o orchestră simfonică. Toți respirăm niște coordonate ale vieții noastre, unii muzica, alții litere, eu respir depărtări și discuții și astea le tai și le fac conserve înainte de a le uita; așa rezultă fotografiile mele, pe care le fac în primul rând pentru ca să mă fac pe mine fericit. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că altceva nu contează. De aceea nu mai fac expoziții și albume și m-am cam retras din activitatea cetății. Îmi place mai mult să mă duc în turn, să mă uit în zare și să citesc „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati. Bună carte, formidabilă, v-o recomand.

Mleșniță Virgil – Aparatul foto e ca o plasă de prins fluturi. Fluturele fotografic, efemer și volatil până peste poate, se mișcă continuu și haotic.
Fotografiez cu iluzia și mai ales cu speranța că voi reuși să păstrez cumva ceea ce nu se poate păstra – clipa, misterul, zbaterea fluturelui. De aceea portofoliul unui fotograf e ca un insectar cu mulți fluturi colorați, însă fără viață. Totuși, priviți insistent, la ore târzii, par că, imperceptibil, mișcă.

Nistea Iulian – M-am tot gândit: N-aș putea spune – așa, direct – de ce fotografiez, tot așa după cum mi-ar fi greu să pun un „de ce” și în fața altor lucruri intrate în natura ființei mele (de ce cred, de ce iubesc etc.). Însă: „cum” fotografiez explică poate pe „de ce” fotografiez. Așadar: fotografiez cum respir. Desigur, aceasta ar fi sintagma ideală. Mai aproape de realitate ar fi: atunci când fotografiez, fotografiez cum respir. Instinctual, aș zice. Subiectul sau scena aprinde un beculeț, atrage atenția acelui simț fotografic, și atunci mecanismul se pune în mișcare. Odată ce omul și-a deschis „al șaselea simț”, cel fotografic, sau „al treilea ochi”, cel fotografic, lucrurile se petrec de la sine, natural, firesc. Așa cum spunea Diane Arbus în 1960: “I don’t press the shutter. The image does. And it’s like being gently clobbered.” (Diane Arbus : A chronology, Aperture, 2011, p. 26)

Preja Horea – Doresc ca prin fotografie să arăt frumusețea, normalul și naturalul vieții din jurul meu. Îmi place mult fotografia în mediul rural, monahal și fotografia în care să arăt năzdrăvăniile copilăriei. Toate acestea au o normalitate pe care noi suntem pe cale să o pierdem. Noi, adulții din modernitate.

Roibu Grigore – De ce m-am apucat de fotografiat? De fapt, acum 5 ani, m-am reapucat de fotografiat. La această întrebare trebuie să fac recurs la anii copilăriei. Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele când am învăţat de la tatăl meu, în baia transformată în cameră obscură, să procesez imaginile realizate, atunci, pe film, cu ajutorul unor aparate ruseşti care la acea vreme aveau funcţiile celor profesioniste. Îmi plăcea foarte mult să mă joc cu aparatul de fotografiat. Făceam multe experimente: solarizam imagini, mă „jucam” cu imagini în negativ suprapuse pe cele în pozitiv etc Totul era însă un proces ce nu îl puteam controla. Făceam imagini unicat. În facultate am urmat un curs opţional de arta fotografiei şi am lucrat în cadrul unor televiziuni locale. Acest lucru m-a determinat să am o anumită „cultură” a imaginii. De multe ori am cerut sfaturi de la profesorii Academiei (așa cum se numea atunci) de Arte din Cluj. Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură. Hotărârea hilară a unor oameni, fără pregătire de specialitatea artistică, dar care ocupă funcții de conducere, de a-mi lua atelierul de creație pe care îl aveam, m-a determinat ca o perioadă să renunț la pictură și ceramică. Povestea mea este asemănătore cu cea a pescarului căruia îi faci piedici în drumul spre baltă. Oricâte ai face găsește el o cărare ascunsă pentru a ajunge la apă. Așa am descoperit fotografia digitală. Poate dintr-un anumit orgoliu. Am realizat, în 2011, o expoziție intitulată „Impresii în trompe l’œil – Expoziție de fotografie şi… o pictură”. Am expus la Castelul Corvinilor fotografii și ultima pictură pe care o realizasem în atelier. Era protestul meu la ceea ce mi s-a întâmplat. Din 2011 am studiat și citit cărți despre fotografie, am cumpărat reviste și am urmărit ce au relizat marii fotografi. Am descoperit secretele fotografierii pas cu pas. Am vorbit cu mulți fotografi și am realizat un Atelier de fotografie la Deva, loc în care ne întâlnim lunar și discutăm despre arta fotografică.
Posibilităţile fotografiei, în înțelesul ei de imagine tehnică, sunt infinite. Ea poate fi supusă unor extensii, renovări şi chiar reconfigurări pentru a deveni o stare a imaginarului ce se află în parteneriat cu arta. M-am apucat de fotografie pentru că îmi place tehnica. Ceramica, specialitea pe care am studiat-o în facultate, presupune o anumită tehnică dar are o infinitate de posibilități experimentale. Prin percepțiile asupra celor văzute și trăite participăm, zi de zi, la crearea lumii artistice. Maniera discursului ține de felul cum punem în relație opera și gestul artistic. Prin intermediul fotografiei încerc să înțeleg lumea și oamenii din jurul meu. Fotografia, pentru mine este o manieră de a gândi în imagine.

Rosetti Andrei – Fotografiez pentru a documenta chipuri, frânturi de lume sau momente pasagere. Fotografiez și pentru că, adesea, nu am răgazul să desenez. Uneori, aparatul foto ia locul vizorului pe care pictorii îl foloseau cândva pentru compunerea spațiului. Aparatul de fotografiat e o prelungire a atelierului de pictură. Fotografiile bune nu sunt întotdeauna rezultatul folosirii unei tehnologii performante. Performanța tehnologică nu e o garanție în sine. Avem între marii pictori pe Tintoretto, pe Andreescu sau pe Vameșul Rousseau. Cele mai dragi fotografii îmi sunt acelea care reușesc să cuprindă o bună tensiune poetică. Mie mi se întamplă rar acest lucru, deși fac multe fotografii. Am adunat doar câteva cadre în ani de zile care încep poate să fie expresive.

Siladi Paul – Pentru că văd. Acesta este răspunsul cel mai scurt. Văd imaginea și potențialul ei fotografic. Văd frumusețea ascunsă în locurile cele mai obișnuite și vreau să o scot la iveală. Văd și simt imboldul de a declanșa. Fără prea multă reflecție. Văd pentru că fotografiez. Fotografia îmi schimbă în fiecare zi modul în care văd, îmi șlefuiește atenția și îmi ascute simțurile.
E un răspuns rapid, care cuprinde prea puțin din rațiunile care mă determină sa fotografiez. Dacă e să fiu foarte sincer cu mine însumi, după ce am terminat de scris cele de mai sus, am înțeles că nu știu de ce fotografiez, dar nu mă pot opri.

Și acum, ați putea zice: e rândul tău amice. Fie.
Am văzut în viața mea sute de mii de opere de artă, mii de opere originale, sute de expoziții, zeci de muzee, dar niciodată nu am fost atât de tulburat ca atunci când am văzut o fotografie făcută într-o țară și într-un loc în care nu am fost niciodată. Cu toate astea, am zis, foarte emoționat: acasă. Și nu numai că am zis, dar am simțit cu toată ființa mea că acolo e acasă! Nu m-am gândit vreodată că mi se poate întâmpla așa ceva. Fotografia are o forță incredibilă. Am descoperit și descopăr în continuare acest adevăr.
De ce fotografiez? Pentru că am hotărât să nu mai mint. Pentru că nu mă mai mulțumește să desenez sau să pictez în maniera în are au mai făcut-o mulți înaintea mea. Indiferent despre ce subiect este vorba. Am făcut prea mulți ani lucrul acesta. Acum, că fotografiez, mă simt liber și sunt bucuros. Mai mult, îi fac bucuroși și pe alții, chiar dacă unele dintre fotografiile mele sunt… triste.
Dacă nu aș putea fotografia aș fi un om foarte trist. Deci, răspunsul e simplu: fotografiez pentru bucuria mea și a altora.

Palma lui Vincent by Nik

palma-lui-van-gogh-by-nik

29 iulie – pomenirea lui Vincent Van Gogh

29 iulie, pomenirea lui Vincent Van Gogh. Astăzi se împlinesc 125 de ani de la plecarea lui la cele veșnice!

vincent van gogh

Din cursele pentru miliardari

picasso-femmes-d-alger

Pablo Picasso, Les Femmesd’Alger (Version 0), 1955, ulei pe pânză, 114×146,4 cm

Prețurile amețitoare la care se licitează operele de artă au ridicat și vor ridica multe semne de întrebare. Asta o știți și voi. Însă ceea ce s-ar putea să nu știți sunt cele două vânzări recente care, evident, au făcut multă vâlvă, împreună cu o scurtă listă de recorduri din anii precedenți. Așadar:

Picasso, Femei din Alger -179, 3 milioane dolari (160,4 mil. euro) (2015)
Gauguin, Două Tahitiene – 300 milioane dolari (2015)
Francis Bacon, Triptic – 106 milioane euro (2013)
Giacometti, l’Homme au doigt – 126 milioane euro (un nou record pentru Giacometti și pentru o sculptură vândută în licitație – vechiul record al artistului, pentru lucrarea Homme qui marche 1, a fost de 74,2 milioane de euro în 2010).
Chaim Soutine – 25,1 milioane euro (2010)
Peter Doig – 23,1 milioane euro (2010)
Jean Dubuffet – 22,1 milioane euro (2010)

Ce ai putea să cumperi sau să faci pe lumea asta cu 180 milioane dolari?
Două catedrale ale mânturirii neamului (sincer, la asta m-am gândit prima dată, nu mă judecați).

Dar există și alte variante, la care se gândește, de exemplu, pugilistul Floyd Mayweather, după ce l-a învins pe Manny Pacquiao, câștigând 180 milioane dolari.
Așadar, ce poate face Mayweather cu 180 de milioane? Răspunde chiar postul Eurosport, pe site-ul său.
Pugilistul american şi-ar putea cumpăra:
- o insulă în Grecia;
- 5,1 tone de aur;
- ar putea transmite de unul singur 20 de meciuri din Premier League …

CNN anunţă că Mayweather şi-ar putea cumpăra şi 10.588 de ceasuri Apple, varianta Gold, 18.575.851 de XXXL Fatburgers, hamburgerii preferaţi ai boxerului, 450.000 de sticle de şampanie Dom Perignon sau 40 de maşini Lamborghini Verano.

Până să vă decideți ce ați face voi dacă ați avea suma asta…, preparați-vă o limonadă cu mentă și vizionați relaxați Woman in Gold (2015), ca să vedeți cum o evreică octogenară recupereză un tablou care o înfățisează pe mătușa ei. Expus într-o galerie din Viena și devenit un simbol al patrimoniului austriac, tabloul Femeia in Aur, pictat de Gustav Klimt, este un fel de Mona Lisa a Austriei, iar valoarea sa este estimată la peste 100 de milioane de dolari. Deși tabloul i s-ar cuveni ei de drept, fiind ultima membră a familiei rămasă în viață, în calea revendicării lui stau atât testamentul matușii sale, cât și autoritățile austriece care, evident, nu vor să renunțe la o capodoperă.