Archive for the Category Touching

 
 

Părintele Teofil – COLINDE

Amintiri vesele (4)

 

Gustul de viață

Inspirat de poemele lui Marius Iordăchioaia, am realizat împreună cu elevii clasei a 8-a (Școala Gimnazială Elf) acest poem meditație intitulat „Gustul de viață”:

De ceva vreme…

Familia nu mai are gust de familie
și trecem peste asta…

Copilăria nu mai are gust de copilărie
și trecem peste asta…

Prietenia nu mai are gust de prietenie
și trecem peste asta…

Cultura nu mai are gust de cultură
și trecem peste asta…

Iar acum, de Crăciun,

Zăpada nu mai are gust de zăpadă
și trecem peste asta…

Bradul nu mai are gust de brad
și trecem peste asta…

Colinda nu mai are gust de colindă
și trecem peste asta.

Cozonacul nu mai are gust de cozonac
și trecem peste asta…

Dacă iarna asta ar ninge cu lumină,
ar fi viscole de bucurie
și viața și-ar putea recăpăta…
gustul de viață.

Dumnezeu nu te întreabă de Crăciun …

Niște meditații, numai bune pentru seara de Crăciun, realizate de elevii mei din clasele a 5-a și a 6-a de la Școala Gimnazială Elf. Să luăm aminte!

Dumnezeu nu te întreabă unde vei petrece Crăciunul, dar te întreabă dacă ai fost de Crăciun la biserică. (Teodora Pop, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte cărți ai citit, dar te întreabă dacă ai citit Biblia. (Teodora Pop, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă cât stai la serviciu, dar te întreabă cât ai stat împreună cu copilul tău. (anonim, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă de ce nu ai ajuns o stea, dar te întreabă dacă ți-ai înălțat copilul ca să pună steaua în vârful bradului. (Alin Suciu, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă dacă le-ai luat un cadou scump copiilor tăi, dar te întreabă dacă copiii tăi se bucură de prezența ta. (Iris Ostroveanu, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte note mari ai, dar te întreabă dacă notele mari le-ai obținut corect. (Szekely Alessia, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă dacă ai pus podoabe de Crăciun prin casă, dar te întreabă dacă ai împodobit inima vreunei persoane dragi. (Ilinca Frățilă, clasa a  5-a)

Dumnezeu nu te întreabă de ce ești fericit, dar te întreabă dacă cei din jurul tău sunt fericiți împreună cu tine. (Pop Alexandru, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte cadouri ai primit, dar te întreabă câte cadouri ai dăruit. (Mateo Smereciuc, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte globuri ai pus pe brad, dar te întreabă câte persoane dragi ai avut în suflet când le-ai pus. (Almira Moldovan, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă câți bani ai cheltuit pentru jocurile de pe telefon, dar te întreabă dacă ai cheltuit tot atâția bani pentru săraci. (Cuc Rareș, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte telefoane ai, dar te întreabă cui i-ai acordat mai mult timp: Lui, sau telefonului? (Mureșan Ema, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte concursuri ai pierdut, dar te întreabă câte concursuri ai câștigat după cele pierdute. (Mureșan Ema, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă dacă ai avut încredere în cineva, dar te întreabă dacă cineva a avut încredere în tine. (Nicule Elena, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă ce face celălalt, dar te întreabă ce faci tu. (Costin Lisa, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă dacă îți iubești aproapele, dar te întreabă dacă el observă acest lucru. (Costin Lisa, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă câte greșeli ai făcut, dar te întreabă dacă ai învățat ceva din ele. (Costin Lisa, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă cât de bogat ești, dar te întreabă dacă banii te fac mai fericit. (Leonte Briana, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă dacă ai o slujbă bine plătită, dar te întreabă dacă îți place ceea ce faci. (Leonte Briana, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă nu te întreabă dacă ești obosit, dar te întreabă dacă ceea ce te-a făcut obosit te-a făcut și fericit. (Câmpean Ana, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă câți bani ai, dar te întreabă cum îi cheltuiești. (Crișan Alex, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă de câte ori te-ai certat cu cineva, dar te întreabă de câte ori l-ai iertat. (anonim, clasa a 6-a )

Dumnezeu nu te întreabă dacă vezi bine cu ochii, dar te întreabă dacă vezi bine cu inima. (Hăpăianu Dragoș, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă cât timp ți-ai petrecut cu cel mai bun prieten, dar te întreabă câți oameni ai dat uitării. (Georoceanu Mircea, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă cât de bine te înțelegi cu colegii de servici, dar te întreabă de câte ori ai râs împreună cu familia. (Georoceanu Mircea, clasa a 6-a)

Dumnezeu nu te întreabă cât de mult lucrezi, dar te întreabă ce rezultate ai. (Lupșan Ștefan, clasa a 5-a)

Dumnezeu nu te întreabă cum sunt cei din jurul tău, dar te întreabă cum ești tu. (Lupșan Ștefan, clasa a 5-a)

TIPS AND ADVICE ON ACCOMMODATION

Dragă Pruncule Iisus, acum când te naști din nou pe pamânt, vreau să ai în vedere următoarele sfaturi și recomandări notate de câțiva dintre elevii mei:

Dacă vrei sa te naști azi în Europa, să știi …
„că în Franța sunt teroriști și nu este plăcut să trăiești acum acolo”
„că este o alegere bună, dar să știi că nu te vor accepta prea bine”
„că sunt foarte mulți emigranți din țările cu războaie. Te rog să ai grijă de ei să le dai sănătate și putere să ajungă cu bine aici”
„că noi te primim cu brațele deschise”

Dacă alegi să te naști în America de Nord, …
„cred că te vor accepta bine, numai că americanii sunt un pic cam răsfățați”
„să știi că e o alegere bună și că nu vei fi niciodată trist”
„să știi că în San Francisco sunt mulți oameni care folosesc droguri și în mai toate statele este liber la arme”
„să te ferești de tornade și de rechini”
„să știi că Te vei descurca foarte bine”

Dacă alegi azi Africa, vreau să te previn că …
„te vor considera un zeu și vor cere multe de la tine”
„mă tem să nu mai fie canibali…”
„vei muri de foame”
„este epidemie de Ebola”
„este foarte cald și sunt scorpioni, tarantule, canibali și șerpi veninoși”
„este o mare sărăcie și șansele ca Tu să supraviețuiești sunt foarte mici”

Dacă alegi America de Sud …
„te vor subestima, pentru că ei au o religie complicată”

Dacă alegi Asia …
„să știi că va trebui să înveți literele lor ciudate”
„este destul de rău, pentru că nu vreau să fie război între Tine și Buda”
„în China, de exemplu, să știi că oamenii sunt izolați de societatea occidentală și nu au acces la internet decât foarte limitat”
„să știi că acolo poți avea doar un copil”
„am auzit că există supă din cuib de rândunică. Ai putea mânca așa ceva?”

Dacă cumva ai alege Siria, unde acum este război, …
„vei face un mare bine, pentru că vei opri războiul”
„probabil vei fi omorât sau trimis în Europa împreună cu alți sirieni”

Iar dacă vei alege România, să știi …
„că este o țară foarte frumoasă, cu multe tradiții minunate. Dacă vei alege România, să știi că ai multe de văzut și de vizitat. Toți oamenii sunt primitori și pașnici”
„vei vedea o țară prost organizată în care se fură și nu este justiție, dar în care este totuși foarte frumos”
„că ai trăi într-o țară care Te are ca model și Te-ar ajuta și respecta”
„că eu și familia mea vom merge cu cadouri (mâncare, apă și multe zâmbete) să Te vedem!”
„că aici sunt multe nedreptăți cu politicienii care doresc să distrugă pădurile frumoase doar pentru bani. Dacă vrei să Te naști aici, repară nedreptatea, ca să ne putem bucura de bogățiile României”
„că cu puțin noroc vei avea o viață bunicică”

În concluzie, părerea mea este că Tu …
„trebuie să te naști în Coreea de Nord, pentru că acolo oamenii suferă și ai putea să îi ajuți, arătându-le lumea reală, nu țara lor distrusă de acel regim”
„trebuie să te naști într-o insulă. E mai liniștit și mai potrivit pentru Tine”
„trebuie să te naști în Siria, să împaci oamenii și să oprești războaiele”
„trebuie să te naști în Marea Britanie, chiar dacă acolo plouă mult, să știi că oamenii sunt foarte primitori și sigur vei găsi ceea ce-Ți trebuie”
„trebuie să te naști în inimile noastre”
„trebuie să te naști în centrul pământului, ca să îi poți ajuta pe toți în același timp”
„te poți naște oriunde, pentru că Tu poți repara orice. Acesta este destinul Tău, să aduci pacea în lume și să împaci pe toată lumea”
„trebuie să te naști în Europa, mi se pare că Ți s-ar potrivi”
„trebuie să te naști în Suedia, se fac bani mai ușor decât în alte țări”
„trebuie să te naști în Bulgaria, pentru că are deschidere la mare și pentru că bulgarii sunt foarte prietenoși”
„trebuie să te naști în România, pentru că este cea mai frumoasă țară din lume”
„trebuie să te naști în Cluj, pentru că anul acesta a fost capitala europeană a tineretului”

Migdalul emotiv

Sara a primit de ziua ei un blog – migdalulemotiv.ro. La această adresă vom putea citi textele scrise de Sara și îi vom putea admira cele mai reușite shițe și desene.
Iulian, „unchiul cel interesant”,  a pus la cale totul. Îi mulțumim!

printScr---migdalul

 

„Eu sunt migdalul emotiv, un vector aburind, un vulcan de porțelan și poate chiar un cuptor introvertit.
Iar acesta este blogul meu, sau mai bine zis culoarea scrisului meu după amiaza, la un ceai asimetric cu diezul înflorit, lebenița polară, fotbalistul cu serife și multe alte personaje necaricaturale.
Fiți bucuroși!”

SARA

Nu scoateți copiii din Grecia Antică!

– Tata, a ce miros eu?
– Sara …, nu îmi dau seama …
– A Homer tata, a Homer!
De câteva zile Sara citește, super încântată, „Iliada” și într-una ne povestește de Ahile, Hector, Agamemnon, Patrocle, Elena, Paris…
Iar alaltăieri, când am întrerupt-o din lectură și am trimis-o să aducă o căciulă pe care Nik și-a uitat-o în cameră, mi-a reproșat pe un ton apăsat:
– Mă scoateți din Grecia Antică pentru o căciulă! Nu-i corect!

29 octombrie, pomenirea Părintelui Teofil

m1web-61160016

 

Părinte drag, au trecut șase ani de când nu ne-am văzut, de când ne-am îmbrățișat pentru ultima oară. Totuși, te văd din când în când în vis. Și ești atât de frumos! Și e atât de bine să fim împreună!

De ce fotografiați?

Postarea de azi se adresează în primul rând fotografilor. Acelor fotografi care citesc, vizitează muzee, ascultă muzică bună și sunt oameni cumsecade.
Voi fi cât se poate de concis.

În iunie citeam și subliniam din Geo Boza („Ca să fii om întreg”, Editura Cartea Românească, 1984) minunatele răspunsuri la întrebarea: De ce scriu? Răspunsurile pot fi, oricând, cele ale unui fotograf. Vă rog să citiți fragmentele de mai jos.

De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pâinii, plămădită din grâul care e un dar al soarelui. Din credinţa că aș putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atât de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.
Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea: împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.
De ce scriu? Pentru că sunt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului și existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe și de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.
Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-și omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-și arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.
Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.
Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decât oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decât oricând, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.

Tot în iunie, pe la final, am răsfoit, foarte curios, prestigioasa revistă Réponses PHOTO, Hors Série N°20, 2015, pentru că titlul de pe copertă anunța ceva ce mă interesa: Pourquoi photographiez-vous? Bernard Descamps, invitat de onoare, răspunde împreună cu alți patruzeci și trei de fotografi la această întrebare „mult mai complicată decât pare”. Citesc, subliniez și îmi fac o selecție. Evident, nu îi știu pe toți. Dar dacă îmi place un răspuns, caut imediat și fotografiile autorului.

Bernard Descamps – Pourquoi je photographie ? Pour vivre deux fois.

Valerio Bispuri – Je suis animé par trois motivations. La première c’est d’aller contre la vitesse du monde actuel, de se poser, de prendre son temps, d’appréhender les choses en profondeur. Mais la principale motivation c’est de montrer aux gens des choses qu’ils ne connaissent pas et que certains ne veulent pas connaître : la prison, la drogue, l’homosexualité. Il y a deux aspects dans mon travail : ’anthropologie et le journalisme. Je photographie aussi pour dénoncer.

Juan-Manuel Castro Prieto – La photographie m’a permis d’avoir une relation plus profonde et plus intense avec la vie.

Michaël Duperrin – Sans ordre ni hiérarchie : enfant j’étais fasciné par le portrait d’un oncle mort ; c’est une activité solitaire qui fait sortir et rencontrer les autres ; je n’ai pas trouvé mieux pour marier images mentales et réalité ; parfois le chaos du réel s’organise et fait sens quelques instants ; les mots ne suffisent pas ; pour donner forme à mon errance.

Philippe Guionie – Pour être libre. Pour poser des images sur des mémoires humaines qui n’en ont pas.

Karolin Klüppel – Tout d’abord, je veux raconter des histoires qui sont importantes à mes yeux. Des histoires, qui méritent à mon avis d’être racontées. Et je suppose que la photographie est le médium avec lequel j’y parviens le mieux.

Jane Evelyn Atwood – Parce que je ne peux pas faire autrement. Comme la respiration, c’est vital pour moi.

Marco Barbon – Je photographie pour donner une réalité visuelle aux figures de mon imagination. L’image photographique, lorsqu’elle est réussie, dévoile ainsi ce lieu autre qui se situe entre le réel – forcément présent – et mon imaginaire.

Jean-Claude Bélégou – Par amour de la réalité, par amour des images.

Alain Bizos – Peut-être par narcissisme ou peut-être pour partager mes émotions ? Peut-être pour exister tout en restant dans l’ombre ? Peut-être parce qu’avec des images on peut dire le monde ou se raconter des histoires ?

Jacques Borgetto – Arrêter le temps.

Thomas Chable – Parce que. On peut trouver plein d’explications, toutes plus ou moins bonnes, mais à chercher une réponse à tout, on oublie aussi que l’on est fait de chair.

Arnaud Claass – Je photographie pour me confirmer que le réel est bien réel.

Olivier Coulange – Parce que l’internat chez les Bons Pères, Rahan et Docteur Justice.

Denis Dailleux – Je fais des photos pour sauver ma peau.

Frances Dal Chele – Je photographie pour être aimée, pour exister.

Denis Darzacq – C’est ma façon d’écrire la plus synthétique.

Pierre-Olivier Deschamps – Pour ce qui m’échappe, pour le lâcher-prise du photographe autant que de son sujet.

Bertrand Desprez – C’est une façon d’être en équilibre, entre ombres et lumières, sur le fil de la vie.

Eric Dessert – Je photographie pour être, certes, mais surtout pour que l’autre soit.

Alain Desvergnes – Pour avoir moins froid.

Claudine Doury – Pour aller à la rencontre de l’autre, de soi-même, pour tenter de retenir ce qui va disparaître… Non, finalement je ne peux pas trouver meilleure réponse à cette question que celle de Marlene Dumas à propos de son exposition “Measuring Your Own Grave” : Prendre la mesure de sa propre tombe… Voilà ce que fait un artiste quand il crée…

Gilles Favier – Parce que photographier permet la rencontre.

Alain Gualina – Photographier ? Très simple : c’est vital ! C’est aussi ma contribution au monde, ma part du colibri.

Guy Hersant – Je photographie pour donner à voir ce que je vois.

Christine Lefebvre – Pour accéder à une méditation.

Guy Le Querrec – Le photographe est un funambule sur le fil du hasard qui cherche à attraper des étoiles filantes. Le réel est ma partition, à partir de laquelle mon oeil improvise.

Mireille Loup – Je photographie pour anticiper le jour où j’aurai la maladie d’Alzheimer, je photographie car j’ai toujours aimé les chambres sombres avec des lumières rouges, je photographie à cause des déclics et des claques que j’ai reçus dans ma vie.

Mi-Hyun Kim – Parce que c’est Beau.

Pierrot Men – Pour être bien dans ma peau, pour nourrir ma passion. C’est un acte d’amour, c’est mon art de vivre.

André Mérian – Tout simplement : c’est construire, penser, et questionner.

Corinne Mercadier – Je photographie pour fabriquer des preuves d’un réel qui n’existe pas encore.

Pascal Mirande – J’ai choisi la photographie pour son rapport au réel et sa capacité à mentir.

Bernard Plossu – Parce que j’ai commencé à aimer voir très tôt, à 11 ans je crois. Puis c’est devenu un métier… ça m’a permis de voyager, de rencontrer les gens des autres continents. Je photographie parce que ça permet de voir avec un ton juste ; surtout au 50 mm, comme Camille Corot en peinture ou Raoul Coutard avec la caméra à l’épaule, sans effet. La photo permet de comprendre, d’être de plain-pied avec le réel. Photographier permet de se dépasser.

Mazen Saggar – Pour écrire, témoigner, raconter une histoire et documenter ce que je vois.

Jacqueline Salmon – Pour faire des images qui seraient une toute petite mais importante goutte d’eau pour penser l’histoire de mon temps…

Françoise Saur – Parce que je ne savais pas dessiner. Parce que la photographie relie sciences et arts. Parce que la photographie me permet d’aller vers les autres. Parce que la photographie était un domaine où il y avait à l’époque très peu de femmes.

Michel Séméniako – Pour penser en images et ne pas aller à l’usine.

Patrick Taberna – Je photographie parce que la réalité m’échappe.

Christopher Taylor – Pour comprendre ce qui s’est passé, revenir sur un instant et suspendre le fil du temps.

Alain Turpault – La photographie me procure la distanciation qui m’est nécessaire pour être au monde.

Martine Voyeux – Pour l’intensité.

Pascal Xicluna – Pour résumer cette vision kaléidoscopique du photographe, disons que je photographie certainement pour mieux me connaître.

Franco Zecchin – La photographie est une façon de correspondre avec le monde. Je la pratique en absence de pensée, comme une légère méditation.

Toate bune și frumoase, însă nu m-am putut opri aici. Doream să știu cum ar răspunde la această întrebare și fotografii pe care îi îndrăgesc, artiști din categoria celor menționați în deschiderea acestei postări. Am lansat douăsprezece provocari în iulie (2015) iar în câteva zile am primit nouă dintre răspunsurile dorite. Celelalte trei nu au sosit nici până azi. Le voi adăuga bucuros atunci când le voi primi. Până atunci, să ne bucurăm de ceea ce am primit.

Bardócz Attila – M-am apucat de fotografie în urmă cu 20 de ani. Îmi place să capturez momentele din viața mea și din viețile celor care sunt aproape de mine. Îmi plac munții, clădirile, oamenii. Îmi place să-mi documentez călatoriile și să am un fel de mozaic al țărilor și culturilor pe care le cunosc.

Gingărașu Cornel – Am în spate vreo 30 și ceva de ani de fotografie și tot nu mă mai satur să admir și să mă lăfăi în preajma acestei lumi, în același timp realizînd că drumul spre perfecțiune este infinit.
În timpul liceului eram îndrăgostit de pictura modernă și mă vedeam luînd calea spre „arte frumoase” dar pictorul cu care începusem să iau lecții era și un fotograf pasionat și morbul camerei obscure m-a mușcat în chip ireversibil. Lecțiile de pictură, culoare, compoziție au fost extrem de utile și pentru fotografie, văzînd în aceasta din urmă copilul teribil al maeștrilor șevaletului.
În timp pasiunea spre pictură s-a răcit, dar fotografia mi s-a dăruit în toată splendoarea ei, dinamica sa preferînd-o picturii. (…)
Îmi amintesc cu pregnanță melodia „Come on baby light my fire” ascultată la nesfîrșit pe un vinil extravechi și hîrîit în nopțile în care, alături de aparatul de mărit și substanțele de revelare, lucram pînă cînd amețeam. Îmi amintesc și de minunata întîlnire cu albumele fotografului Caponigro în cvasiinterzisa bibliotecă americană.
De fapt, adevărata ascensiune pe Everestul fotografiei a început cu digitalul, cînd am cumpărat (nu știam nimic de fotografia digitală și camera am ales-o după design) o Konica Minolta superlenesa (capta imaginea în 3,5 secunde) simpatică. Imediat au început poftele spre DSLR și drumul spre o cît mai frumoasă fotografie.
Mersul lucrurilor au fost dinspre fotografia instinctivă spre cea rațională, rafinată, de la subiecte culese la întîmplare spre portofolii și proiecte. Încet, de la postarea pe site-uri, a venit nevoia jurizării, a verificării profesionale, aspre, dar care pe mine mă încarcă de adrenalină și de bucurie. Participarea la saloanele-concursuri internaționale a devenit ceva obișnuit.
Recitind aceste rînduri văd că am scăpat din vedere multe fapte personale, pe care aș vrea să le sintetizez acum: pentru mine fotografia e mare prilej de bucurie, talisman și cură împotriva răului vieții, prilej de cunoaștere a lumii, de verificare a puterii „inimii” și valorii artistice.

Lazăr Dinu – Pe scurt, eu nu cred că fotografiez, ci că folosesc niște întâmplări, drumuri, discuții, stări, emoții, treceri, deveniri, pentru a încerca să mă lămuresc și să aflu și să mă liniștesc. În unele dintre aceste momente am un aparat de fotografiat în mână, dar fără să caut asta și fără să însemne ceva pentru mine. Doar norocul și timpul sunt elemente care m-au ajutat să figurez în memoria unora ca fotograf, așa cum puteam să fiu, dacă cel de sus ar fi vrut, bucătar, cocălar sau cântăreț la trompetă într-o orchestră simfonică. Toți respirăm niște coordonate ale vieții noastre, unii muzica, alții litere, eu respir depărtări și discuții și astea le tai și le fac conserve înainte de a le uita; așa rezultă fotografiile mele, pe care le fac în primul rând pentru ca să mă fac pe mine fericit. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că altceva nu contează. De aceea nu mai fac expoziții și albume și m-am cam retras din activitatea cetății. Îmi place mai mult să mă duc în turn, să mă uit în zare și să citesc „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati. Bună carte, formidabilă, v-o recomand.

Mleșniță Virgil – Aparatul foto e ca o plasă de prins fluturi. Fluturele fotografic, efemer și volatil până peste poate, se mișcă continuu și haotic.
Fotografiez cu iluzia și mai ales cu speranța că voi reuși să păstrez cumva ceea ce nu se poate păstra – clipa, misterul, zbaterea fluturelui. De aceea portofoliul unui fotograf e ca un insectar cu mulți fluturi colorați, însă fără viață. Totuși, priviți insistent, la ore târzii, par că, imperceptibil, mișcă.

Nistea Iulian – M-am tot gândit: N-aș putea spune – așa, direct – de ce fotografiez, tot așa după cum mi-ar fi greu să pun un „de ce” și în fața altor lucruri intrate în natura ființei mele (de ce cred, de ce iubesc etc.). Însă: „cum” fotografiez explică poate pe „de ce” fotografiez. Așadar: fotografiez cum respir. Desigur, aceasta ar fi sintagma ideală. Mai aproape de realitate ar fi: atunci când fotografiez, fotografiez cum respir. Instinctual, aș zice. Subiectul sau scena aprinde un beculeț, atrage atenția acelui simț fotografic, și atunci mecanismul se pune în mișcare. Odată ce omul și-a deschis „al șaselea simț”, cel fotografic, sau „al treilea ochi”, cel fotografic, lucrurile se petrec de la sine, natural, firesc. Așa cum spunea Diane Arbus în 1960: “I don’t press the shutter. The image does. And it’s like being gently clobbered.” (Diane Arbus : A chronology, Aperture, 2011, p. 26)

Preja Horea – Doresc ca prin fotografie să arăt frumusețea, normalul și naturalul vieții din jurul meu. Îmi place mult fotografia în mediul rural, monahal și fotografia în care să arăt năzdrăvăniile copilăriei. Toate acestea au o normalitate pe care noi suntem pe cale să o pierdem. Noi, adulții din modernitate.

Roibu Grigore – De ce m-am apucat de fotografiat? De fapt, acum 5 ani, m-am reapucat de fotografiat. La această întrebare trebuie să fac recurs la anii copilăriei. Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele când am învăţat de la tatăl meu, în baia transformată în cameră obscură, să procesez imaginile realizate, atunci, pe film, cu ajutorul unor aparate ruseşti care la acea vreme aveau funcţiile celor profesioniste. Îmi plăcea foarte mult să mă joc cu aparatul de fotografiat. Făceam multe experimente: solarizam imagini, mă „jucam” cu imagini în negativ suprapuse pe cele în pozitiv etc Totul era însă un proces ce nu îl puteam controla. Făceam imagini unicat. În facultate am urmat un curs opţional de arta fotografiei şi am lucrat în cadrul unor televiziuni locale. Acest lucru m-a determinat să am o anumită „cultură” a imaginii. De multe ori am cerut sfaturi de la profesorii Academiei (așa cum se numea atunci) de Arte din Cluj. Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură. Hotărârea hilară a unor oameni, fără pregătire de specialitatea artistică, dar care ocupă funcții de conducere, de a-mi lua atelierul de creație pe care îl aveam, m-a determinat ca o perioadă să renunț la pictură și ceramică. Povestea mea este asemănătore cu cea a pescarului căruia îi faci piedici în drumul spre baltă. Oricâte ai face găsește el o cărare ascunsă pentru a ajunge la apă. Așa am descoperit fotografia digitală. Poate dintr-un anumit orgoliu. Am realizat, în 2011, o expoziție intitulată „Impresii în trompe l’œil – Expoziție de fotografie şi… o pictură”. Am expus la Castelul Corvinilor fotografii și ultima pictură pe care o realizasem în atelier. Era protestul meu la ceea ce mi s-a întâmplat. Din 2011 am studiat și citit cărți despre fotografie, am cumpărat reviste și am urmărit ce au relizat marii fotografi. Am descoperit secretele fotografierii pas cu pas. Am vorbit cu mulți fotografi și am realizat un Atelier de fotografie la Deva, loc în care ne întâlnim lunar și discutăm despre arta fotografică.
Posibilităţile fotografiei, în înțelesul ei de imagine tehnică, sunt infinite. Ea poate fi supusă unor extensii, renovări şi chiar reconfigurări pentru a deveni o stare a imaginarului ce se află în parteneriat cu arta. M-am apucat de fotografie pentru că îmi place tehnica. Ceramica, specialitea pe care am studiat-o în facultate, presupune o anumită tehnică dar are o infinitate de posibilități experimentale. Prin percepțiile asupra celor văzute și trăite participăm, zi de zi, la crearea lumii artistice. Maniera discursului ține de felul cum punem în relație opera și gestul artistic. Prin intermediul fotografiei încerc să înțeleg lumea și oamenii din jurul meu. Fotografia, pentru mine este o manieră de a gândi în imagine.

Rosetti Andrei – Fotografiez pentru a documenta chipuri, frânturi de lume sau momente pasagere. Fotografiez și pentru că, adesea, nu am răgazul să desenez. Uneori, aparatul foto ia locul vizorului pe care pictorii îl foloseau cândva pentru compunerea spațiului. Aparatul de fotografiat e o prelungire a atelierului de pictură. Fotografiile bune nu sunt întotdeauna rezultatul folosirii unei tehnologii performante. Performanța tehnologică nu e o garanție în sine. Avem între marii pictori pe Tintoretto, pe Andreescu sau pe Vameșul Rousseau. Cele mai dragi fotografii îmi sunt acelea care reușesc să cuprindă o bună tensiune poetică. Mie mi se întamplă rar acest lucru, deși fac multe fotografii. Am adunat doar câteva cadre în ani de zile care încep poate să fie expresive.

Siladi Paul – Pentru că văd. Acesta este răspunsul cel mai scurt. Văd imaginea și potențialul ei fotografic. Văd frumusețea ascunsă în locurile cele mai obișnuite și vreau să o scot la iveală. Văd și simt imboldul de a declanșa. Fără prea multă reflecție. Văd pentru că fotografiez. Fotografia îmi schimbă în fiecare zi modul în care văd, îmi șlefuiește atenția și îmi ascute simțurile.
E un răspuns rapid, care cuprinde prea puțin din rațiunile care mă determină sa fotografiez. Dacă e să fiu foarte sincer cu mine însumi, după ce am terminat de scris cele de mai sus, am înțeles că nu știu de ce fotografiez, dar nu mă pot opri.

Și acum, ați putea zice: e rândul tău amice. Fie.
Am văzut în viața mea sute de mii de opere de artă, mii de opere originale, sute de expoziții, zeci de muzee, dar niciodată nu am fost atât de tulburat ca atunci când am văzut o fotografie făcută într-o țară și într-un loc în care nu am fost niciodată. Cu toate astea, am zis, foarte emoționat: acasă. Și nu numai că am zis, dar am simțit cu toată ființa mea că acolo e acasă! Nu m-am gândit vreodată că mi se poate întâmpla așa ceva. Fotografia are o forță incredibilă. Am descoperit și descopăr în continuare acest adevăr.
De ce fotografiez? Pentru că am hotărât să nu mai mint. Pentru că nu mă mai mulțumește să desenez sau să pictez în maniera în are au mai făcut-o mulți înaintea mea. Indiferent despre ce subiect este vorba. Am făcut prea mulți ani lucrul acesta. Acum, că fotografiez, mă simt liber și sunt bucuros. Mai mult, îi fac bucuroși și pe alții, chiar dacă unele dintre fotografiile mele sunt… triste.
Dacă nu aș putea fotografia aș fi un om foarte trist. Deci, răspunsul e simplu: fotografiez pentru bucuria mea și a altora.

Bold, brave, beautiful, brilliant!

De la cover la ultimul acord – S U P E R B !

Benjamin Clementine – At Least For Now
Release Date: January 2015
Label: Behind Records

Tracklist:
1. Winston Churchill’s Boy (5:37)
2. Then I Heard a Bachelor’s Cry (5:08)
3. London (4:01)
4. Adios (4:17)
5. St-Clementine-On-Tea-and-Croissants (1:12)
6. Nemesis (5:04)
7. The People and I (5:16)
8. Condolence (6:30)
9. Cornerstone (4:31)
10. Quiver a little (4:42)
11. Gone (4:32)

Benjamin Clementine - At Least For Now

 

Benjamin Clementine’s tumultuous back story (a strict Christian childhood in London, a spell living rough in Paris and busking on the Métro, and then a return to the UK) has given him plenty of fascinating source material from which to craft his songs. His resulting debut album is by turns bold, brave, beautiful and at times quite brilliant. Clementine cites Antony Hegarty as a formative influence, and certainly there are vocal similarities. But for the most part these piano-led songs sound unique, the lonely despair of Cornerstone and the arresting lyricism of Condolence signalling an exciting new talent. (theguardian)