Archive for the Category Mărturisiri

 
 

Amintiri vesele (5)

Mulțumesc prietenilor pentru așa Cer

În urmă cu câteva zile îi scriam unui înger de prieten, de ziua lui, „Mulțumesc Cerului pentru așa prieten!”. Răspunsul lui m-a copleșit: „Mulțumesc prietenilor pentru așa Cer!”.

Părintele Teofil Părăian (3 martie 1929 – 29 octombrie 2009), sunt convins, ar zice: Nu-i așa că-i fain?!
Da, Părinte, e tare fain! Și omul la fel! E din același neam cu dumneavoastră, al celor liberi, luminoși, veseli, cumsecade, cinstiți, harnici, calofili.

Pentru neamul acesta mai ține Dumnezeu lumea! Și totuși, Părinte drag, nu pot să nu mă tot întreb: de ce sunt uitați sau marginalizați cei care îi aparțin? Știți la ce mă gândesc. Curatoriul „Părintele Teofil Părăian” (înființat în octombrie 2012) s-a dizolvat treptat, în liniște. Părintele Mihail, ucenicul dumneavoastră de chilie, nu mai e la Sâmbăta…  Ce va urma?

Eu nu am avut puterea să vin azi la Sâmbăta. Oare cum ați fost sărbătorit? Cine a deschis chilia dumneavostră vizitatorilor? Cine le-a vorbit? Ce le-a spus despre absența Părintelui Mihail? Ce le-a spus despre Curatoriu?

Până să primesc niște vești, răsfoiesc nedumerit revista elvețiană Prestige Home – The Luxury Way of Life, pe a cărei copertă apare o imagine din incinta mănăstirii de la Sâmbăta!
LUXURY!
Înțelege fiecare ce vrea!

Prestige-Home-Band-2016---cover1
Prestige-Home-Band-2016

Amintiri vesele (4)

 

Nu scoateți copiii din Grecia Antică!

– Tata, a ce miros eu?
– Sara …, nu îmi dau seama …
– A Homer tata, a Homer!
De câteva zile Sara citește, super încântată, „Iliada” și într-una ne povestește de Ahile, Hector, Agamemnon, Patrocle, Elena, Paris…
Iar alaltăieri, când am întrerupt-o din lectură și am trimis-o să aducă o căciulă pe care Nik și-a uitat-o în cameră, mi-a reproșat pe un ton apăsat:
– Mă scoateți din Grecia Antică pentru o căciulă! Nu-i corect!

Amintiri vesele cu Părintele Teofil

După pregătirea celor trei serii de medicamente pentru zile negre (ambalate ingenios, cu posologie inclusă, câte 20 de tablete în fiecare cutie), printre primii prieteni care s-au bucurat de ele a fost și Părintele Teofil. Mi-a spus atunci (2002) că și dânsul ar putea alcătui o astfel de colecție, cu amintiri și istorisiri amuzante, numai bune pentru volumul 4 al acestei serii. Când ne-am reîntâlnit, părintele avea deja scrise în braille întâmplările promise, iar eu l-am înregistrat cu reportofonul în timp ce mi le citea, tare plăcut surpins de acest dar special!
Zilele astea am dat peste acea înregistrare – nu știu cum de am rătăcit-o –  și am decis că voi posta, rând pe rând, câte o „pastilă” din amintirile vesele ale părintelui. De dragul lui și al vostru!

 

29 octombrie, pomenirea Părintelui Teofil

m1web-61160016

 

Părinte drag, au trecut șase ani de când nu ne-am văzut, de când ne-am îmbrățișat pentru ultima oară. Totuși, te văd din când în când în vis. Și ești atât de frumos! Și e atât de bine să fim împreună!

De ce fotografiați?

Postarea de azi se adresează în primul rând fotografilor. Acelor fotografi care citesc, vizitează muzee, ascultă muzică bună și sunt oameni cumsecade.
Voi fi cât se poate de concis.

În iunie citeam și subliniam din Geo Boza („Ca să fii om întreg”, Editura Cartea Românească, 1984) minunatele răspunsuri la întrebarea: De ce scriu? Răspunsurile pot fi, oricând, cele ale unui fotograf. Vă rog să citiți fragmentele de mai jos.

De ce scriu? Ca să-i tulbur pe oameni, să le reamintesc că sunt oameni, că omenia e o realitate care poate fi simţită şi pe care se poate conta, ca pe mireasma şi substanţa pâinii, plămădită din grâul care e un dar al soarelui. Din credinţa că aș putea să-i fac pe cei ce mă citesc mai buni, aşa cum cei pe care eu i-am citit m-au făcut mai bun, ca să pun încă o aşchie pe focul ce arde de veacuri, într-un atât de mare întuneric, în ceasul în care mi-a fost dat să fac de veghe asupra lui.
Ca să lupt împotriva înstrăinării omului de sine însuşi, împotriva a tot ceea ce generează, şi perpetuează, şi agravează înstrăinarea: împotriva standardizării si abstractizării vieţii, împotriva mecanismelor de gîndire, forme ale unei morţi mai rea decît moartea.
De ce scriu? Pentru că sunt convins de frumuseţea vieţii şi a lumii, pentru că socotesc existenţa universului și existenţa noastră în univers, capacitatea noastră de a-l percepe și de a reflecta asupra lui, o aventură extraordinară, în stare să ne taie respiraţia în fiecare clipă, în toate clipele vieţii noastre şi de-a lungul tuturor mileniilor în care omenirea va fi prezentă în univers.
Scriu, aş putea răspunde de asemeni, din dorinţa existentă în mine dinainte de a fi început să scriu, de a spulbera banalitatea. Cei mai mulţi oameni îmi par, în felul cum îşi trăiesc viaţa, asemeni unor călători care din minut în minut ar căsca de plictiseală, ar încerca să adoarmă sau ar juca o partidă de cărţi, nemaiştiind cum să-și omoare vremea, în timp ce trenul care îi poartă ar străbate un continent fantastic. Scriu pentru a-i implora pe aceşti călători să-și arunce măcar o clipă ochii pe fereastră.
Nu în toate etapele vieţii mele am scris din aceleaşi motive. La început şi la început am scris, am mărturisit atunci, din exasperare.
Iar astăzi scriu din cu totul alte pricini, mai vaste decât oricare altele care mi-au pus în stare de veghe conştiinţa. Scriu pentru că, mai mult decât oricând, cred că am ceva de spus. Scriu pentru a încerca să corectez erorile. Aceasta îmi pare a fi datoria mea faţă de epoca în care trăiesc.

Tot în iunie, pe la final, am răsfoit, foarte curios, prestigioasa revistă Réponses PHOTO, Hors Série N°20, 2015, pentru că titlul de pe copertă anunța ceva ce mă interesa: Pourquoi photographiez-vous? Bernard Descamps, invitat de onoare, răspunde împreună cu alți patruzeci și trei de fotografi la această întrebare „mult mai complicată decât pare”. Citesc, subliniez și îmi fac o selecție. Evident, nu îi știu pe toți. Dar dacă îmi place un răspuns, caut imediat și fotografiile autorului.

Bernard Descamps – Pourquoi je photographie ? Pour vivre deux fois.

Valerio Bispuri – Je suis animé par trois motivations. La première c’est d’aller contre la vitesse du monde actuel, de se poser, de prendre son temps, d’appréhender les choses en profondeur. Mais la principale motivation c’est de montrer aux gens des choses qu’ils ne connaissent pas et que certains ne veulent pas connaître : la prison, la drogue, l’homosexualité. Il y a deux aspects dans mon travail : ’anthropologie et le journalisme. Je photographie aussi pour dénoncer.

Juan-Manuel Castro Prieto – La photographie m’a permis d’avoir une relation plus profonde et plus intense avec la vie.

Michaël Duperrin – Sans ordre ni hiérarchie : enfant j’étais fasciné par le portrait d’un oncle mort ; c’est une activité solitaire qui fait sortir et rencontrer les autres ; je n’ai pas trouvé mieux pour marier images mentales et réalité ; parfois le chaos du réel s’organise et fait sens quelques instants ; les mots ne suffisent pas ; pour donner forme à mon errance.

Philippe Guionie – Pour être libre. Pour poser des images sur des mémoires humaines qui n’en ont pas.

Karolin Klüppel – Tout d’abord, je veux raconter des histoires qui sont importantes à mes yeux. Des histoires, qui méritent à mon avis d’être racontées. Et je suppose que la photographie est le médium avec lequel j’y parviens le mieux.

Jane Evelyn Atwood – Parce que je ne peux pas faire autrement. Comme la respiration, c’est vital pour moi.

Marco Barbon – Je photographie pour donner une réalité visuelle aux figures de mon imagination. L’image photographique, lorsqu’elle est réussie, dévoile ainsi ce lieu autre qui se situe entre le réel – forcément présent – et mon imaginaire.

Jean-Claude Bélégou – Par amour de la réalité, par amour des images.

Alain Bizos – Peut-être par narcissisme ou peut-être pour partager mes émotions ? Peut-être pour exister tout en restant dans l’ombre ? Peut-être parce qu’avec des images on peut dire le monde ou se raconter des histoires ?

Jacques Borgetto – Arrêter le temps.

Thomas Chable – Parce que. On peut trouver plein d’explications, toutes plus ou moins bonnes, mais à chercher une réponse à tout, on oublie aussi que l’on est fait de chair.

Arnaud Claass – Je photographie pour me confirmer que le réel est bien réel.

Olivier Coulange – Parce que l’internat chez les Bons Pères, Rahan et Docteur Justice.

Denis Dailleux – Je fais des photos pour sauver ma peau.

Frances Dal Chele – Je photographie pour être aimée, pour exister.

Denis Darzacq – C’est ma façon d’écrire la plus synthétique.

Pierre-Olivier Deschamps – Pour ce qui m’échappe, pour le lâcher-prise du photographe autant que de son sujet.

Bertrand Desprez – C’est une façon d’être en équilibre, entre ombres et lumières, sur le fil de la vie.

Eric Dessert – Je photographie pour être, certes, mais surtout pour que l’autre soit.

Alain Desvergnes – Pour avoir moins froid.

Claudine Doury – Pour aller à la rencontre de l’autre, de soi-même, pour tenter de retenir ce qui va disparaître… Non, finalement je ne peux pas trouver meilleure réponse à cette question que celle de Marlene Dumas à propos de son exposition “Measuring Your Own Grave” : Prendre la mesure de sa propre tombe… Voilà ce que fait un artiste quand il crée…

Gilles Favier – Parce que photographier permet la rencontre.

Alain Gualina – Photographier ? Très simple : c’est vital ! C’est aussi ma contribution au monde, ma part du colibri.

Guy Hersant – Je photographie pour donner à voir ce que je vois.

Christine Lefebvre – Pour accéder à une méditation.

Guy Le Querrec – Le photographe est un funambule sur le fil du hasard qui cherche à attraper des étoiles filantes. Le réel est ma partition, à partir de laquelle mon oeil improvise.

Mireille Loup – Je photographie pour anticiper le jour où j’aurai la maladie d’Alzheimer, je photographie car j’ai toujours aimé les chambres sombres avec des lumières rouges, je photographie à cause des déclics et des claques que j’ai reçus dans ma vie.

Mi-Hyun Kim – Parce que c’est Beau.

Pierrot Men – Pour être bien dans ma peau, pour nourrir ma passion. C’est un acte d’amour, c’est mon art de vivre.

André Mérian – Tout simplement : c’est construire, penser, et questionner.

Corinne Mercadier – Je photographie pour fabriquer des preuves d’un réel qui n’existe pas encore.

Pascal Mirande – J’ai choisi la photographie pour son rapport au réel et sa capacité à mentir.

Bernard Plossu – Parce que j’ai commencé à aimer voir très tôt, à 11 ans je crois. Puis c’est devenu un métier… ça m’a permis de voyager, de rencontrer les gens des autres continents. Je photographie parce que ça permet de voir avec un ton juste ; surtout au 50 mm, comme Camille Corot en peinture ou Raoul Coutard avec la caméra à l’épaule, sans effet. La photo permet de comprendre, d’être de plain-pied avec le réel. Photographier permet de se dépasser.

Mazen Saggar – Pour écrire, témoigner, raconter une histoire et documenter ce que je vois.

Jacqueline Salmon – Pour faire des images qui seraient une toute petite mais importante goutte d’eau pour penser l’histoire de mon temps…

Françoise Saur – Parce que je ne savais pas dessiner. Parce que la photographie relie sciences et arts. Parce que la photographie me permet d’aller vers les autres. Parce que la photographie était un domaine où il y avait à l’époque très peu de femmes.

Michel Séméniako – Pour penser en images et ne pas aller à l’usine.

Patrick Taberna – Je photographie parce que la réalité m’échappe.

Christopher Taylor – Pour comprendre ce qui s’est passé, revenir sur un instant et suspendre le fil du temps.

Alain Turpault – La photographie me procure la distanciation qui m’est nécessaire pour être au monde.

Martine Voyeux – Pour l’intensité.

Pascal Xicluna – Pour résumer cette vision kaléidoscopique du photographe, disons que je photographie certainement pour mieux me connaître.

Franco Zecchin – La photographie est une façon de correspondre avec le monde. Je la pratique en absence de pensée, comme une légère méditation.

Toate bune și frumoase, însă nu m-am putut opri aici. Doream să știu cum ar răspunde la această întrebare și fotografii pe care îi îndrăgesc, artiști din categoria celor menționați în deschiderea acestei postări. Am lansat douăsprezece provocari în iulie (2015) iar în câteva zile am primit nouă dintre răspunsurile dorite. Celelalte trei nu au sosit nici până azi. Le voi adăuga bucuros atunci când le voi primi. Până atunci, să ne bucurăm de ceea ce am primit.

Bardócz Attila – M-am apucat de fotografie în urmă cu 20 de ani. Îmi place să capturez momentele din viața mea și din viețile celor care sunt aproape de mine. Îmi plac munții, clădirile, oamenii. Îmi place să-mi documentez călatoriile și să am un fel de mozaic al țărilor și culturilor pe care le cunosc.

Gingărașu Cornel – Am în spate vreo 30 și ceva de ani de fotografie și tot nu mă mai satur să admir și să mă lăfăi în preajma acestei lumi, în același timp realizînd că drumul spre perfecțiune este infinit.
În timpul liceului eram îndrăgostit de pictura modernă și mă vedeam luînd calea spre „arte frumoase” dar pictorul cu care începusem să iau lecții era și un fotograf pasionat și morbul camerei obscure m-a mușcat în chip ireversibil. Lecțiile de pictură, culoare, compoziție au fost extrem de utile și pentru fotografie, văzînd în aceasta din urmă copilul teribil al maeștrilor șevaletului.
În timp pasiunea spre pictură s-a răcit, dar fotografia mi s-a dăruit în toată splendoarea ei, dinamica sa preferînd-o picturii. (…)
Îmi amintesc cu pregnanță melodia „Come on baby light my fire” ascultată la nesfîrșit pe un vinil extravechi și hîrîit în nopțile în care, alături de aparatul de mărit și substanțele de revelare, lucram pînă cînd amețeam. Îmi amintesc și de minunata întîlnire cu albumele fotografului Caponigro în cvasiinterzisa bibliotecă americană.
De fapt, adevărata ascensiune pe Everestul fotografiei a început cu digitalul, cînd am cumpărat (nu știam nimic de fotografia digitală și camera am ales-o după design) o Konica Minolta superlenesa (capta imaginea în 3,5 secunde) simpatică. Imediat au început poftele spre DSLR și drumul spre o cît mai frumoasă fotografie.
Mersul lucrurilor au fost dinspre fotografia instinctivă spre cea rațională, rafinată, de la subiecte culese la întîmplare spre portofolii și proiecte. Încet, de la postarea pe site-uri, a venit nevoia jurizării, a verificării profesionale, aspre, dar care pe mine mă încarcă de adrenalină și de bucurie. Participarea la saloanele-concursuri internaționale a devenit ceva obișnuit.
Recitind aceste rînduri văd că am scăpat din vedere multe fapte personale, pe care aș vrea să le sintetizez acum: pentru mine fotografia e mare prilej de bucurie, talisman și cură împotriva răului vieții, prilej de cunoaștere a lumii, de verificare a puterii „inimii” și valorii artistice.

Lazăr Dinu – Pe scurt, eu nu cred că fotografiez, ci că folosesc niște întâmplări, drumuri, discuții, stări, emoții, treceri, deveniri, pentru a încerca să mă lămuresc și să aflu și să mă liniștesc. În unele dintre aceste momente am un aparat de fotografiat în mână, dar fără să caut asta și fără să însemne ceva pentru mine. Doar norocul și timpul sunt elemente care m-au ajutat să figurez în memoria unora ca fotograf, așa cum puteam să fiu, dacă cel de sus ar fi vrut, bucătar, cocălar sau cântăreț la trompetă într-o orchestră simfonică. Toți respirăm niște coordonate ale vieții noastre, unii muzica, alții litere, eu respir depărtări și discuții și astea le tai și le fac conserve înainte de a le uita; așa rezultă fotografiile mele, pe care le fac în primul rând pentru ca să mă fac pe mine fericit. Pe măsură ce trece timpul îmi dau seama că altceva nu contează. De aceea nu mai fac expoziții și albume și m-am cam retras din activitatea cetății. Îmi place mai mult să mă duc în turn, să mă uit în zare și să citesc „Deșertul tătarilor” de Dino Buzzati. Bună carte, formidabilă, v-o recomand.

Mleșniță Virgil – Aparatul foto e ca o plasă de prins fluturi. Fluturele fotografic, efemer și volatil până peste poate, se mișcă continuu și haotic.
Fotografiez cu iluzia și mai ales cu speranța că voi reuși să păstrez cumva ceea ce nu se poate păstra – clipa, misterul, zbaterea fluturelui. De aceea portofoliul unui fotograf e ca un insectar cu mulți fluturi colorați, însă fără viață. Totuși, priviți insistent, la ore târzii, par că, imperceptibil, mișcă.

Nistea Iulian – M-am tot gândit: N-aș putea spune – așa, direct – de ce fotografiez, tot așa după cum mi-ar fi greu să pun un „de ce” și în fața altor lucruri intrate în natura ființei mele (de ce cred, de ce iubesc etc.). Însă: „cum” fotografiez explică poate pe „de ce” fotografiez. Așadar: fotografiez cum respir. Desigur, aceasta ar fi sintagma ideală. Mai aproape de realitate ar fi: atunci când fotografiez, fotografiez cum respir. Instinctual, aș zice. Subiectul sau scena aprinde un beculeț, atrage atenția acelui simț fotografic, și atunci mecanismul se pune în mișcare. Odată ce omul și-a deschis „al șaselea simț”, cel fotografic, sau „al treilea ochi”, cel fotografic, lucrurile se petrec de la sine, natural, firesc. Așa cum spunea Diane Arbus în 1960: “I don’t press the shutter. The image does. And it’s like being gently clobbered.” (Diane Arbus : A chronology, Aperture, 2011, p. 26)

Preja Horea – Doresc ca prin fotografie să arăt frumusețea, normalul și naturalul vieții din jurul meu. Îmi place mult fotografia în mediul rural, monahal și fotografia în care să arăt năzdrăvăniile copilăriei. Toate acestea au o normalitate pe care noi suntem pe cale să o pierdem. Noi, adulții din modernitate.

Roibu Grigore – De ce m-am apucat de fotografiat? De fapt, acum 5 ani, m-am reapucat de fotografiat. La această întrebare trebuie să fac recurs la anii copilăriei. Îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele când am învăţat de la tatăl meu, în baia transformată în cameră obscură, să procesez imaginile realizate, atunci, pe film, cu ajutorul unor aparate ruseşti care la acea vreme aveau funcţiile celor profesioniste. Îmi plăcea foarte mult să mă joc cu aparatul de fotografiat. Făceam multe experimente: solarizam imagini, mă „jucam” cu imagini în negativ suprapuse pe cele în pozitiv etc Totul era însă un proces ce nu îl puteam controla. Făceam imagini unicat. În facultate am urmat un curs opţional de arta fotografiei şi am lucrat în cadrul unor televiziuni locale. Acest lucru m-a determinat să am o anumită „cultură” a imaginii. De multe ori am cerut sfaturi de la profesorii Academiei (așa cum se numea atunci) de Arte din Cluj. Pasiunea pentru fotografia digitală şi prelucrarea imaginii m-a prins în mrejele tehnicii ca o alternativă la pictură. Hotărârea hilară a unor oameni, fără pregătire de specialitatea artistică, dar care ocupă funcții de conducere, de a-mi lua atelierul de creație pe care îl aveam, m-a determinat ca o perioadă să renunț la pictură și ceramică. Povestea mea este asemănătore cu cea a pescarului căruia îi faci piedici în drumul spre baltă. Oricâte ai face găsește el o cărare ascunsă pentru a ajunge la apă. Așa am descoperit fotografia digitală. Poate dintr-un anumit orgoliu. Am realizat, în 2011, o expoziție intitulată „Impresii în trompe l’œil – Expoziție de fotografie şi… o pictură”. Am expus la Castelul Corvinilor fotografii și ultima pictură pe care o realizasem în atelier. Era protestul meu la ceea ce mi s-a întâmplat. Din 2011 am studiat și citit cărți despre fotografie, am cumpărat reviste și am urmărit ce au relizat marii fotografi. Am descoperit secretele fotografierii pas cu pas. Am vorbit cu mulți fotografi și am realizat un Atelier de fotografie la Deva, loc în care ne întâlnim lunar și discutăm despre arta fotografică.
Posibilităţile fotografiei, în înțelesul ei de imagine tehnică, sunt infinite. Ea poate fi supusă unor extensii, renovări şi chiar reconfigurări pentru a deveni o stare a imaginarului ce se află în parteneriat cu arta. M-am apucat de fotografie pentru că îmi place tehnica. Ceramica, specialitea pe care am studiat-o în facultate, presupune o anumită tehnică dar are o infinitate de posibilități experimentale. Prin percepțiile asupra celor văzute și trăite participăm, zi de zi, la crearea lumii artistice. Maniera discursului ține de felul cum punem în relație opera și gestul artistic. Prin intermediul fotografiei încerc să înțeleg lumea și oamenii din jurul meu. Fotografia, pentru mine este o manieră de a gândi în imagine.

Rosetti Andrei – Fotografiez pentru a documenta chipuri, frânturi de lume sau momente pasagere. Fotografiez și pentru că, adesea, nu am răgazul să desenez. Uneori, aparatul foto ia locul vizorului pe care pictorii îl foloseau cândva pentru compunerea spațiului. Aparatul de fotografiat e o prelungire a atelierului de pictură. Fotografiile bune nu sunt întotdeauna rezultatul folosirii unei tehnologii performante. Performanța tehnologică nu e o garanție în sine. Avem între marii pictori pe Tintoretto, pe Andreescu sau pe Vameșul Rousseau. Cele mai dragi fotografii îmi sunt acelea care reușesc să cuprindă o bună tensiune poetică. Mie mi se întamplă rar acest lucru, deși fac multe fotografii. Am adunat doar câteva cadre în ani de zile care încep poate să fie expresive.

Siladi Paul – Pentru că văd. Acesta este răspunsul cel mai scurt. Văd imaginea și potențialul ei fotografic. Văd frumusețea ascunsă în locurile cele mai obișnuite și vreau să o scot la iveală. Văd și simt imboldul de a declanșa. Fără prea multă reflecție. Văd pentru că fotografiez. Fotografia îmi schimbă în fiecare zi modul în care văd, îmi șlefuiește atenția și îmi ascute simțurile.
E un răspuns rapid, care cuprinde prea puțin din rațiunile care mă determină sa fotografiez. Dacă e să fiu foarte sincer cu mine însumi, după ce am terminat de scris cele de mai sus, am înțeles că nu știu de ce fotografiez, dar nu mă pot opri.

Și acum, ați putea zice: e rândul tău amice. Fie.
Am văzut în viața mea sute de mii de opere de artă, mii de opere originale, sute de expoziții, zeci de muzee, dar niciodată nu am fost atât de tulburat ca atunci când am văzut o fotografie făcută într-o țară și într-un loc în care nu am fost niciodată. Cu toate astea, am zis, foarte emoționat: acasă. Și nu numai că am zis, dar am simțit cu toată ființa mea că acolo e acasă! Nu m-am gândit vreodată că mi se poate întâmpla așa ceva. Fotografia are o forță incredibilă. Am descoperit și descopăr în continuare acest adevăr.
De ce fotografiez? Pentru că am hotărât să nu mai mint. Pentru că nu mă mai mulțumește să desenez sau să pictez în maniera în are au mai făcut-o mulți înaintea mea. Indiferent despre ce subiect este vorba. Am făcut prea mulți ani lucrul acesta. Acum, că fotografiez, mă simt liber și sunt bucuros. Mai mult, îi fac bucuroși și pe alții, chiar dacă unele dintre fotografiile mele sunt… triste.
Dacă nu aș putea fotografia aș fi un om foarte trist. Deci, răspunsul e simplu: fotografiez pentru bucuria mea și a altora.

Art Basel – buricul (sau cicatricea?) târgului

• Se zice că a 46-a ediție a târgului de la Basel (16-21 iunie 2015) a atras, mai mult ca niciodată, colecționari, muzee și fundații. Uaau! (De snobi nu zice nimeni nimic?)
• S-a înregistrat o creștere în prezență (98000 de vizitatori, cu 6,5% mai mult decât la ediția precedentă) și un nivel de vânzări excepțional. Uaau!
• Au participat 284 de galerii din 33 de țări, reprezentând peste 4000 de artiști. Uaau!
• Au fost expuse lucrări cu o valoare totală uriașă – „The value of the works on view is $3.4 billion”, according to insurer Axa Art. Uaau!

Este greu să vă imaginați ce se expune la Basel (chiar dacă sunteți artiști vizuali sau iubitori de artă bine informați), dar și mai greu de imaginat este ce se vinde acolo și la ce prețuri.
Să aruncăm o privire:

MAX HETZLER GALLERY
a vândut șase picturi abstracte ale artistului Albert Oehlen; una valorează cam 600.000 de euro (430.000 lire sterline).

w-Albert-Oehlen

 

MOT INTERNATIONAL
a vândut unui muzeu din Germania, pentru 500.000 de euro, 100 de polaroide făcute de Ulay în anii ’60, cică „after a debilitating illness”.
w-Ulay
Ulay: „Retouching Bruises”, 1975 installation, 100 pieces, polaroid photography, each: 8.5 x 10.8 cm. Exhibited at Art Basel in Basel, 2015

ANTHONY MEIER
a vândut această Polke’s 1974-78 gelatin silver photo piece „Untitled (Quetta, Pakistan, Tea Ceremony)” pentru suma de 900.000 de dolari.

w-22iht-reyburn22-master315
Untitled (Quetta, Pakistan, Tea Ceremony), by Sigmar Polke, at Art Basel. Credit Estate of Sigmar Polke, Cologne/ARS, New York, via VG Bild-Kunst, Bonn

BRIDGET RILEY
Lucrarea asta cu minunate dungi, trasate cu precizie în 2014 de Bridget Riley, intitulată „Allegro Red”, a fost vândută cu 750.000 lire sterline.

w-1

 

CHRISTOPHE VAN DE WEGHE
a vândut de acum celebra „Untitled (P577)” (… o linie neagră spiralată, din 2009, pictată pe pânză de Christopher Wool) cu 5.5 millioane de dolari.

w-P579_high0Lucrarea de mai sus nu e cea vândută, dar e foarte asemănătaare și se numește „P579”.

SKARSTEDT
Și în sfârșit o sculptură, „Grosser Geist Nr. 6”, realizată din oțel (ai zice că e făcută din cu totul altceva…) în 1998 de Thomas Schütte, a fost vândută cu 5 milioane dolari.

w-BaselSkarstedtSchutteRESIZE
Thomas Schütte, Großer Geist Nr. 6 (1998). Image: Courtesy of the artist and Skarstedt Gallery.

HELLY NAHMAD
Să vedem acum cât valorează și un artist care nu mai e în viață. E vorba despre Jean Dubuffet (1901-1985) a cărui lucrare „La Route du Pas-de-Calais”, realizată în 1963 – un om conducând o mașină –, a fost vântuă cu 6 milioane dolari.

w-Jean-Dubuffet

 

HASUER & WIRTH
Ditamai paharul de sticlă al domnului artist Roni Horn a fost bine plasat pentru 1.250.000 de dolari.

w-477449430
Visitors look at an artwork of the artist Roni Horn – Untitled – during the VIP opening day at Art Basel on June 17, 2015 in Basel, Switzerland. CREDIT: MICHELE TANTUSSI

Tot Hauser & Wirth a vândut această mandală plușată însăilată de Mike Kelley pentru o sumă nedezvăluită! Incitant frate!
w-Mike-Kelley-hauser-wirth-basel

Dacă vreți o listă de prețuri in extenso, atunci mergeți la acest link.

Iaca și instalațiile din sectorul „Unlimited”, dedicat proiectelor care se doresc a fi cu adevărat mărețe, ale artiștilor Pascale Marthine Tayou, Kader Attia, Ai Weiwei și Julius von Bismarck. Acesta din urmă merită urmărit și pe youtube. Haha, e amețitor!

w-pascale-marthine-tayou-plastic-tree-designboom-10

Pascale Marthine Tayou, Plastic tree, Art Basel 2015.

w-ai-weiwei
Ai Weiwei, Stacked (2012), Art Basel Unlimited 2015.

w-kader-attia
Kader Attia, Arab Spring, Art Basel, Unlimited, 2015.

w-jb
Julius von Bismarck, Egocentric System, Art Basel Unlimited 2015.

În tot acest timp Van Gogh moare de foame!

Autumn/Winter 2015-16 | Menswear by NIK

Menswear-by-Nik-1

Hats by NIK | Autumn/Winter 2015-16 | nr. 1

hats-by-nik