Andrei Pleșu – cuvânt pentru teologi

Studenţii și profesorii Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca au avut prilejul de a-l întâlni pe omul de cultură Andrei Pleşu, marţi, 29 ianuarie 2013, în Aula „Nicolae Ivan”, cu ocazia sărbătoririi hramului şcolilor de teologie, Sfinţii Trei Ierarhi.

 

Am selectat pentru voi cinci fragmente extraordinare, care ar putea purta următoarele titluri:
1. Despre portretul robot al clerului – 02:21 min.
2. Umorul ca virtute în lumea credinței – 06:48 min.
3. Credința nu se poate dispensa de studiu – 02:36 min.
4. Intelectualii și Biserica – 06:43 min.
5. Cum se alege un duhovnic – 00:34 min.

 

1. Andrei Pleșu – Despre portretul robot al clerului

2. Andrei Pleșu – Umorul ca virtute în lumea credinței

3. Andrei Pleșu – Credința nu se poate dispensa de studiu

4. Andrei Pleșu – Intelectualii și Biserica

5. Andrei Pleșu – Cum se alege un duhovnic

Andrei Pleșu despre Părintele Anania

Eram foarte tânăr și-am perceput pe străzile Bucureștiului un personaj, despre care nu știam nimic, nu știam cine e, dar care se distingea net de tot ceea ce era împrejur. Era un domn foarte impunător, foarte elegant, îmbrăcat în costum alb – era vară -, cu o pălărie cu boruri foarte largi, cu un chip foarte puternic – n-aș vrea să vă smintesc, cred că avea, totuși, și un trabuc în mână – și părea din altă lume. Dar, în orice caz, părea un om de lume, în sensul de om întreg, de om care era prezent în duh, dar asta nu echivala cu o fragilitate existențială. Părintele Anania, dacă îmi dați voie să-l numesc așa, că așa mi-a rămas în gură și în minte, era un om întreg. Era un om viguros, un om care știa să afirme ceea ce avea de afirmat, un om puternic, un om care avea toate datele necesare ca să seducă pe cei pe care-i întălnea spre altă lume decât aceea din care se prefăcea, în mod generos, că face parte. Mi-a rămas în minte acest portret, pentru că pe vremea aia – suntem la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70 -, era greu să vezi pe străzile României și-ale Bucureștiului personaje de-anvergura și de farmecul ăsta. Asta a fost prima întâlnire. Și, în paranteză, fără să fac analogii forțate, cred că și Ștefan cel Mare, întemeietorul acestui așezământ, era tot cam așa, un om întreg. Nu cred că umbla ca o fată mare prin lume, diafan, manevrând rozuri neconvingătoare. Era, în felul lui, o fiară, și fiarele, uneori, sunt și semne bune ale Apocalipsului.

Fragment din prelegerea susținută de domnul Andrei Pleșu în sala mare a Muzeului Mitropoliei Clujului, 30 ianuarie 2013.