Imagini din expoziția ÎNTRERUPT

001002 007003 004 005 006

Interval de zbor

Ramona Novicov

„L’ oiseau c’ est moi” – aşa aş putea rezuma, bovarizând, povestea cu păsări spusă nouă acum de Ioan.
O şi fac, n-am rezistat tentaţiei. Dar, pentru Ioan, „le monde entier c’ est moi”.
Din acest motiv, o perspectivă direcţionată nu mai are suficient relief. E mai mult, în fotografiile sale, decât un paralelism metaforic, decât un autoportret prin ricoşeu.
E vorba, mai degrabă, de o experienţă existenţială difuză, dar crucială. De trecerea unor praguri ce par a fi cercuri de foc, acele cercuri prin care sar tigrii în arena circului, fără să-şi piardă din demnitate, frumuseţe şi graţie. Totuşi, nu e vorba doar de salturi şi treceri, ci şi de zboruri, deci de un mai mare efort antigravitaţional. La celălalt capăt e nebuna dragoste a lui Dumnezeu, ca în acel Psalm scris de Zacharias Lichter prin pana lui Matei Călinescu:

„Dumnezeu m-a pedepsit pentru nevinovăţia mea,
(fără s-o ştiu, poate eram mândru de ea):
Dumnezeu m-a mânjit cu noroi şi funingine,
Pentru că eram prea curat,
Mi-a spart dinţii şi mi-a sfâşiat limba,
Pentru că Îl lăudam cu prea frumoase şi prea dulci cuvinte.”

Acest celălalt capăt nu e încă vizibil în imaginile de acum, dar e acolo. De data aceasta, imaginile din Întrerupt doar ne aduc aminte că poetica înălţării e dublată de una a zbaterii, a lovirii de zăbrele, de acea bătaie de aripi de dinăuntru, piezişe, discontinue, la unii mereu treze. „Poezia ca o pasăre ce zboară invers” – spunea Nichita Stănescu. Cred că definiţia aceasta e o bună cheie de lectură a imaginilor lui Ioan, a întregii sale poetici şi atitudini interioare. Ambele stau sub puterea paradoxului, a lipsei de conformism, de obedienţă, de confort existenţial. Mai degrabă decât o pasăre, Ioan îmi evocă acum imaginea unui port-avion, (de) pe umerii căruia aterizează sau decolează păsări de argint. Între două zboruri, mai citeşte o carte, mai face un filmuleţ, o expoziţie, un text. Dar tot ce i se întâmplă sau ce face deliberat, ca om, preot şi artist, în intervalul de zbor, este făcut în numele şi slujindu-L pe El în fel şi chip. E felul lui de a unge cu miresme.

Astfel, împreună cu adevărul ei, expoziţia lui Ioan ne aduce şi acest dar: ne face să nu uităm uşor cuvintele Părintelui Teofil: „cel ce unge cu miresme pe altul, el, mai întâi, miroase frumos”!
Atunci, păsării din noi îi vor creşte din nou ciocuri, ghiare şi pene frumoase şi blânzi.