O, Măicuţă Sfântă

 


[Fotografii: Ioan Gînscă, Nicula, 1994]

Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei

 

Expoziția Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei
8 august – 9 septembrie 2012
Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca

Vernisaj: miercuri, 8 august 2012, ora 16.00

În perioada 8 august – 9 septembrie 2012, la sediul Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, va fi deschisă publicului expoziția Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei, inițiată de Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și organizată în colaborare cu numeroase alte instituții deținătoare de patrimoniu religios, o contribuție importantă revenind, de această dată, Muzeului care o găzduiește și Mitropoliei Clujului. Dedicată icoanelor Maicii Domnului care au lăcrimat, cu deosebire icoanei de la Mănăstirea Nicula, expoziția face cunoscută varietatea extraordinară a replicilor sale realizate în decursul timpului și evlavia deosebită cu care au onorat-o locuitorii întregii Transilvanii, indiferent de etnie și confesiune.


[Icoana Maicii Domnului de la Nicula, detaliu]

 

Venerația și dragostea pe care le-a stârnit icoana de la Nicula în zilele în care a lăcrimat, în iarna anului 1699, precum și dorința nestăvilită de a o găzdui, manifestată de sătenii din Nicula, de principalul nobil din zonă, contele Sigismund Kornis, și de misionarii iezuiți de la Cluj, au determinat dedublarea icoanei încă în timpul în care se aștepta de la Viena verdictul solicitat cardinalului Kollonits. În vara aceluiași an, când iezuiții, câștigătorii competiției, au putut să aducă icoana la Cluj, o a doua imagine a intrat în scenă, manifestând pretenția de a fi considerată adevărata icoană care a plâns și lăsând până astăzi sub semnul întrebării răspunsul la întrebarea care este adevărata icoană pictată de Luca din Iclod pentru Mănăstirea Nicula.
Privind din perspectiva celor trei secole care s-au scurs de atunci, răspunsul nu mai este important, căci amândouă icoanele, și cea care a rămas la Nicula și cea care a fost adusă la Cluj, s-au dovedit făcătoare de minuni, devenind, prin pelerinajele care s-au născut în jurul lor, adevărate simboluri ale creștinismului transilvănean. Chiar și concurența dintre ele a fost de bun augur, căci eforturile cu care a fost promovată Fecioara clujeană, prin aproape toate formele de exprimare artistică (gravură, pictură, sculptură, muzică), s-au dovedit stimulatoare și pentru mediul artistic românesc. Repertoriul pictorilor români din veacul al XVIII-lea și din prima jumătate a veacului următor a cuprins, aproape obligatoriu, imaginea icoanei miraculoase de la Nicula, pe care – întâmplător sau nu – au reprodus-o folosind gravurile cu chipul Fecioarei clujene, răspândite de iezuiți. Nu mai putem ști dacă această opțiune a lor a fost consecința convingerii personale că Fecioara clujeană era adevărata icoană care a lăcrimat sau pur și simplu au urmat un desen de o excepțională calitate artistică, realizat de gravori celebri ai timpului. Sigur este doar faptul că, procedând astfel, ei au reunit în replicile lor cele două imagini, Maica Domnului redevenind una singură, miluitoare și grabnică ajutătoare celor aflați în suferință. Înțelese astfel și de către credincioși, multe dintre replici au devenit, la rândul lor, făcătoare de minuni și au fost venerate, chiar dacă într-un cadru mai restrâns, cu aceeași evlavie ca și originalul, indiferent care era considerat acesta.

 


[Ilustrație de carte, Hans Frank von Langgraffen, Tyrnavia, 1701, detaliu]

 

Și pentru că expoziția poposește acum la Cluj, se cuvine menționat și numele pictorului clujean Mathias Veress, unul dintre reprezentanții importanți ai barocului transilvănean și poate cel mai harnic dintre pictorii maghiari care au realizat replici ale Fecioarei clujene, răspândite în întreaga Transilvanie. Se cuvine de asemenea amintită venerația specială pe care episcopul greco-catolic Ioan Bob a avut-o față de această icoană, câte o copie a ei fiind așezată, ca icoană împărătească, în toate bisericile pe care le-a ctitorit, începând cu cea pe care a înălțat-o în Cluj. De asemenea, înaltul ierarh nu se poate să fi fost străin de activitatea unui atelier de pictură pe sticlă care, începând cu anul 1796, a împânzit întreaga Transilvanie cu replici ale icoanei, ale celei de la Nicula de data aceasta, recognoscibilă prin cei doi arhangheli care străjuiesc în colțurile superioare ale imaginii. Repetiția aproape obsedantă a modelului și regăsirea caracteristicilor stilistice ale acestui atelier în arta celor mai vechi icoane pe sticlă de la Nicula sunt argumente importante pentru stabilirea începuturilor fenomenului artistic niculean în contextul împlinirii a o sută de ani de la miracolul lacrimilor.
Sub semnul acestui miracol stă și expoziția care își așteaptă vizitatorii într-un timp nu întâmplător delimitat de cele două mari sărbători dedicate Maicii Domnului. Icoanele prezentate publicului nu mai constituie, de multă vreme, obiect al venerației. Uitate și înlocuite cu icoane noi, adevărata lor identitate – ca replici ale icoanei care a lăcrimat în 1699 – mai este astăzi doar un adevăr de interes pentru istorici. Dar ele nu și-au pierdut harul și pot răspunde, oriunde și oricând, rugăciunilor adresate cu credință. În preajma pelerinajului de la Nicula, care s-a hrănit din lacrimile originalului, reproducerile sale expuse la Muzeul Etnografic al Transilvaniei pot oferi cel mai potrivit cadru pentru pregătirea spirituală a pelerinilor, dar și a celor care vor călători spre Nicula doar cu gândul și cu speranța mântuirii.

[Text redactat de curatorul expoziției Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei, Doamna Ana Dumitran - Muzeul Unirii din Alba Iulia]