Cu toții ne simțim uneori invizibili…

Am călătorit împreună cu Sara și Nik aproape un an până să ne mai placă o carte ca cea a lui Luis SepúlvedaPovestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare. Pe cea de-acum am citit-o toți trei, zilele acestea, în hamace, în pauzele de badminton și e o carte despre puterea prieteniei și a imaginației: Confesiunile unui prieten imaginar. Memoriile lui Jacques Papier – de Michelle Cuevas (Editura Arthur, 2016).
Credeți-ne, nici nu vă puteți imagina ce vă așteaptă!

confesiunile-unui-prieten-imaginar-memoriile-lui-jacques-papier

Uneori e bine să fii înconjurat de semenii tăi. (…) Chiar și frunzele moarte se cuibăresc împreună sub covorul de zăpadă în timpul iernii. Chiar și particulele de întuneric se îngrămădesc una într-alta în zori și se ascund prin colțuri și prin adâncul sertarelor.

Am rămâne mască în fața oricui dacă i-am vedea acele părți din suflet pe care nimeni altcineva n-are ocazie să le vadă. Dacă l-am putea privi în timp ce inventează cântecele sau se strâmbă în fața oglinzii; dacă i-am vedea bătând palma cu o frunză din copac sau oprindu-se să privească un viermișor verde care atârnă în aer pe un fir invizibil, sau dacă ne-am da seama că este cu adevărat diferit sau singur și că plânge uneori noaptea. Dacă ne-am vedea, dacă ne-am vedea într-adevăr unii pe alții, n-am putea să nu credem că oricare și fiecare dintre noi este minunat. (…)

Dar ce am eu special? m-am întrebat. Presupun că nu poți să-ți dai întotdeauna seama de lucrurile astea de unul singur. Poate pentru că ești prea aproape, ca o floare care se uită în jos și crede că e doar o tulpină. Cred că cel mai important este să crezi că ești special. Și că oamenii apropiați văd asta în mult mai multe feluri decât ți-ai putea imagina tu vreodată.

Imaginar sau nu, sunt invizibil doar dacă mă simt invizibil.