Din cursele pentru miliardari

picasso-femmes-d-alger

Pablo Picasso, Les Femmesd’Alger (Version 0), 1955, ulei pe pânză, 114×146,4 cm

Prețurile amețitoare la care se licitează operele de artă au ridicat și vor ridica multe semne de întrebare. Asta o știți și voi. Însă ceea ce s-ar putea să nu știți sunt cele două vânzări recente care, evident, au făcut multă vâlvă, împreună cu o scurtă listă de recorduri din anii precedenți. Așadar:

Picasso, Femei din Alger -179, 3 milioane dolari (160,4 mil. euro) (2015)
Gauguin, Două Tahitiene – 300 milioane dolari (2015)
Francis Bacon, Triptic – 106 milioane euro (2013)
Giacometti, l’Homme au doigt – 126 milioane euro (un nou record pentru Giacometti și pentru o sculptură vândută în licitație – vechiul record al artistului, pentru lucrarea Homme qui marche 1, a fost de 74,2 milioane de euro în 2010).
Chaim Soutine – 25,1 milioane euro (2010)
Peter Doig – 23,1 milioane euro (2010)
Jean Dubuffet – 22,1 milioane euro (2010)

Ce ai putea să cumperi sau să faci pe lumea asta cu 180 milioane dolari?
Două catedrale ale mânturirii neamului (sincer, la asta m-am gândit prima dată, nu mă judecați).

Dar există și alte variante, la care se gândește, de exemplu, pugilistul Floyd Mayweather, după ce l-a învins pe Manny Pacquiao, câștigând 180 milioane dolari.
Așadar, ce poate face Mayweather cu 180 de milioane? Răspunde chiar postul Eurosport, pe site-ul său.
Pugilistul american şi-ar putea cumpăra:
- o insulă în Grecia;
- 5,1 tone de aur;
- ar putea transmite de unul singur 20 de meciuri din Premier League …

CNN anunţă că Mayweather şi-ar putea cumpăra şi 10.588 de ceasuri Apple, varianta Gold, 18.575.851 de XXXL Fatburgers, hamburgerii preferaţi ai boxerului, 450.000 de sticle de şampanie Dom Perignon sau 40 de maşini Lamborghini Verano.

Până să vă decideți ce ați face voi dacă ați avea suma asta…, preparați-vă o limonadă cu mentă și vizionați relaxați Woman in Gold (2015), ca să vedeți cum o evreică octogenară recupereză un tablou care o înfățisează pe mătușa ei. Expus într-o galerie din Viena și devenit un simbol al patrimoniului austriac, tabloul Femeia in Aur, pictat de Gustav Klimt, este un fel de Mona Lisa a Austriei, iar valoarea sa este estimată la peste 100 de milioane de dolari. Deși tabloul i s-ar cuveni ei de drept, fiind ultima membră a familiei rămasă în viață, în calea revendicării lui stau atât testamentul matușii sale, cât și autoritățile austriece care, evident, nu vor să renunțe la o capodoperă.

Paul Gauguin, în sfârşit liber

Ieri, 7 iunie, l-am pomenit cu drag pe Paul Gauguin (n. 7 iunie 1848, Paris – d. 8 mai 1903, Atuona/Insulele Marchize, Polinezia Franceză).
Următoarele fragmente, selectate (cu gândul la prietenii mei artiști) din Noa-Noa și alte scrieri (Editura Meridiane, București, 1977), m-au răscolit și m-au pus pe gânduri.


[Paul Gauguin, Autoportret 1889]

Noi pictorii cei osândiţi la mizerie acceptăm grijile vieţii fără să ne plângem, dar suferim din pricina lor fiindcă ne împiedică să lucrăm. Cât timp pierdut ca să ne agonisim pâinea cea de toate zilele!

A şti să desenezi nu înseamnă a desena bine.

De un secol se cheltuiesc sume importante pentru propagarea desenului şi masa de pictori crește fără să facem un pas înainte. Care sunt pictorii pe care-i admirăm acum? Toți cei care au osândit școlile, toți cei care și-au dobândit știința din observarea personală a naturii.

Când intri în secţia de arte frumoase, atât de scump plătită de stat, adică de noi toți, rămâi mai mult dezgustat decât surprins.

Fericiți pictorii din vechime care nu aveau academie. De cincizeci de ani încoace lucrurile se petrec altminteri. Statul ocrotește mediocritatea și a fost nevoie să se inventeze profesori pentru folosința tuturor. Totuși, pe lângă acești pedanți, au apărut luptători curajoși care au îndrăznit să prezinte pictura fără rețetă.

Pictorii cei adevăraţi vă alunecă printre degete, domnilor, în schimb aţi creat mediocrităţi oficiale care-și au locul în muzee, pe cheltuiala contribuabililor. Nu e de mirare că Franţa e nevoită plătească un preţ nebunesc pentru a păstra operele maeștrilor ei, după ce i-a lăsat să moară de foame!

Artistul moare, moştenitorii se năpustesc asupra operei lui (…) Gândindu-mă la toate acestea, eu mă despoi dinainte; mă simt mai uşurat. Și criticul te despoaie. Dar altminteri. Un critic vede, la mine acasă, tablourile mele şi, cu suflarea tăiată, îmi cere desenele. Desenele? Nici gând: ele sunt, ca şi scrisorile, tainele mele. Omul public, omul intim. Vreţi să ştiţi cine sunt: nu vă ajung lucrările mele?

Numele meu de artist creşte pe zi ce trece, dar între timp rămân câteodată nemâncat trei zile în şir, ceea ce îmi distruge nu numai sănătatea, dar şi energia. Pe aceasta din urrnă vreau s-o recuperez, aşa că voi pleca în Panama, să duc acolo o viaţă de sălbatic.

De-ar veni ziua (curând, poate) când voi refugia în pădurile uneia din insulele Oceaniei, să trăiesc acolo din extaz, calm şi artă. Îconjurat de o nouă familie, departe de Europa şi de lupta ei pentru bani. În Tahiti voi putea, în liniştea frumoaselor nopţi tropicale, să ascult dulcea muzică murmurândă a bătăilor inimii mele în armonioasă iubire cu fiinţele misterioase din preajma mea. În sfârşit liber, fără griji băneşti, voi putea iubi, cânta şi muri.
Da, suntem sortiţi (artiştii care cercetăm şi care gândim) să pierim sub loviturile oamenilor, dar să pierim ca materie. Piatra va pieri, cuvântul va rămâne.

Vremuri cumplite se pregătesc în Europa pentru generaţia care va veni: domnia aurului. Totul e putred, atât oamenii cât şi artele.

În artă, starea de spirit deţine trei sferturi din importanţă; trebuie deci să te îngrijeşti de ea dacă vrei să realizezi ceva mare şi durabil.

Centrul meu artistic e în creierul meu şi nu altundeva, şi sunt puternic pentru că nu mă las abătut din cale de către alţii şi pentru că fac ceea ce există în mine.

Nu mai am nici un ban şi nici măcar credit la chinez, pentru pâine. Dacă aş putea umbla, m-aş duce mai multe zile in munţi să-mi caut de mâncare, dar nu, nimic! Rău am făcut că n-am murit anul trecut; ar fi fost mai bine.

Viaţa unui om înseamnă atât de puţin şi totuşi e timp să realizezi lucruri mari, fragmente în opera comună.

Oameni civilizaţi! Sunteţi mândri că nu mâncaţi carne de om. Pe o plută, aţi mânca… În schimb, în fiecare zi, vă hrăniţi cu inima semenului vostru.

Curând băștinașul din insulele Marchize nu va mai fi în stare a se urca într-un palmier, nici a se duce să-și caute în munți bananele sălbatice cu care se hrănește. Copilul, țintuit în școală, oprit de la mișcarea fizică, cu trupul mereu acoperit, devine delicat, incapabil să suporte noaptea în munți. Încep să poarte pantofi și picioarele lor, devenind fragile, nu vor mai putea alerga pe cărările aspre, nu vor mai putea trece, din piatră în piatră, șuvoaiele de apă.

Am muncit și mi-am folosit bine viața; ba chiar cu inteligență și curaj. Fără să plâng. Fără să sfâșii: am avut totuși dinți foarte buni.