X și 0

Pe epidermă
cineva joacă x și zero.
Nimeni nu știe sa joace x si zero.
Doar omul meu invizibil.
Cînd vine nu-l aud.
Ochii erau atenți in zborul care nu-mi depășea fruntea.
Ochii își închid ochii.

Omul mi-a luat epiderma.
Epiderma mea era o hartă.
Toate epidermele sunt hărți.
Și hărțile au fost epiderme.
Pe o bucată de piele se află harta oamenilor,
dar oamenii n-o pot citi.
Oamenii nu pot citi oameni.

(poem scris de Sara, mai 2016)

 

Din ţipetele măslinilor

După debutul literar în Revista de cultură „Discobolul” la finele anului trecut, („Copii poeți”, Discobolul, Serie nouă, Anul XVII, nr. 202-203-204, oct.-nov.-dec., 2014, pp. 228-229.), publicația albaiuliană (apărută sub egida Uniunii Scriitorilor din România) „captează” în patru pagini (pp. 231-234, nr. 208-209-210, aprilie-mai-iunie 2015) izvorul surprinzător (și neatins!) al poemelor Sarei.
Suntem recunoscători, uimiți și fericiți!

GLASUL NUCILOR

lacătul legat de frânghie a uitat de seara mea
toate drumurile le priveam în creier
în acea miere nu a mai rămas urma de iubire
pe lunile tocite se ascund gândurile din care se împrăştie
picturile din marea  candelabrului care nu a mai ars pe peisajul
din palma ta
merg întruna fără să mai pot simţi că inima mea locuieşte în liniştea stelelor
nopţile dormeau cu mine pe farfurii vechi  albastre dar cu sufletul norilor
aripa caldă mă face să mă simt în largul mărilor care îmi vorbesc
despre acea iubire care sta doar înconjurată de altă iubire în care locuiesc casele iubirii
oameni care se iubesc cu adevărata iubire care creşte din alte şi alte iubiri
care veniră din iubirea iubirilor ce se termină în borcanul fără iubire care privise
spre dragostea din apele cascadei ascultând  glasul nucilor
(Alba Iulia, 15 decembrie 2014)

***

POEME ÎNTR-UN VERS

Feţele copacilor privesc neliniştite ochii obosiţi ai lacului.
*
Lacrima durerilor mele atinse cerul oceanelor.
*
Sub nuanţele verzi se leagănă stelele pierdute în amintirile mele.
*
Nisipul clepsidrei îmi adună gândurile ce ard aripa întâmplării.
*
Enorma citire plângea potecile din ţipetele măslinilor.
*
În tomul ideilor cântă armăsarii de veacuri.
*
Malul alb din discuţiile albe creşte peste bulbucii albaştri ai cerului.
*
Moda stă ascunsă în capsula imaginară a râului.
(Alba Iulia, 21 decembrie 2014)

***

Sub şiragul munţilor stă vara albastră care călătoreşte peste lumile potecilor.
*
La sălcile ce plâng mereu se oprise râul pe care îl rostisem.
*
Regele istoriei este sculptat în întregul apus al mărilor care mor pe rând.
*
Întreaga piatră pe care dorm ciorile fusese dusă de fântânile câmpiilor.
*
Berea stătuse pe colinele leoparzilor care îmi albiseră minţile.
*
Palmierii îşi întind oglinzile transparente peste galaxia ta.
*
Albinele vieţii îşi construiesc stupul în bulele de sub mierea ceasului.
*
Perucile planetelor mă privesc prin ochii stelelor.
*
Caii nuferilor suferă de mireasma lavandei.
*
Lupa celor vii poate vedea gândurile de sub pământ, sămânţa neaflată şi neauzită.
*
Turnul unde nu poate intra nimeni îmi întinde mie norocul?

(Alba Iulia, 22 decembrie 2014)

***

O pădure din arbore în arbore.
Sunt în ea de mult timp în cel mai ruginit copac cu crengile stângace.
Privesc prin mii de scorburi întâmplările care se apropie.
Acum florile albastre de la sfârşit vin fără să îmi povestească despre stânca aceea.
În noaptea asta fug cu ochii norilor acolo.
Dar totul se împrăştie prin alte palme şi nu mai apuc
să ţin în mână o bucată de apă din râul cu secretul gol.

(Cluj-Napoca, 17 ianuarie 2015)

***

Gustul unei furii îmi scapă mintea
Halatul nopţilor mă ascunde în lacul verde
Este amar tot ce îmi zice el
Aceea poate fi palma pe care o aştept
Raiul s-a dus de lângă mine
Aroma naturii e a mea.

Tu îmi ceri sfoara turnului meu
Acum universul trăirii mele e o ruină albă
Îmi sparg capul în cioburi deja sparte
Nucul îl am
Cercelul respiră în persoana lui amară
E o lacrimă pierdută
Pelerina, venin
(Cluj-Napoca, 24 ianuarie 2015)

***

Urletul şopteşte spre inimile scufundate
Râurile închinate mă duc spre muntele transparent
Misterul de sub vânturile înguste mă împrejurează
Asta este viaţa plecând din solzi adânci
Turnul îl construiesc în fiecare bucată de pace
Acesta este ajunsul meu pe o faţă albă şi scrisă de nervi
Din venele stâncilor boala neagră se răspândeşte
Eu am o mie de ani
Totul s-a schimbat
Răspunsul primit din frunză în frunză
Irisul din ochiul meu leagă tragediile
Sursa e şansa mea
Tristul loc închis care oboseşte geamul
Este un sfârşit care îmi bagă colţii în apă
Ţurţurii gheţurilor mi se topesc şi văd lumea cea întunecată
(Cluj-Napoca, 24 ianuarie 2015)

***

Dealurile le simt sub mine
Este un ceas întregul vulture înverzit
Sus stă cu picioarele prinse în gând
Peste tot se aud urlete şi vin aproape de mine
Restul naturii se varsă în paharul meu de piatră
Eu stau departe de toţi
Mergând încet vulpile mă înghit în lanţul lor fierbinte
Intrarea în acea gaură în care cad şi armonia o urăsc
Nasturii vii stau croiţi pe haina unui albastru cu rădăcini care coboară şi dispar
Edenul pentru mine este o singurătate umedă fără să mă despart de uscat.
(Cluj-Napoca, 24 ianuarie 2015)

un poem mic pentru o inimă mare

Eu sunt mică, voi sunteți mari.
Prin fereastra mare mă uit cu ochiul mic.
Sunt mică. Cei mari mă privesc cu ochii lor mari.
Umblu cu picioarele mele mici.
Mă ciocnesc de forța magnetică a celor mari.
Scârțâi clanța mică și intru într-o cameră mare.
Mă culc pe podeaua cu scânduri mici.
Am un vis mare.
În vis sunt doar oameni mici.
În oamenii mici există o inimă mare.
În inimă se află patru camere mici.
În camere este o iubire mare.
În iubirea mare e loc și pentru cei mici.
Cei mici se vor trezi când vor crește mari.

Sara, 22 iulie 2015, Cluj-Napoca
(un poem mic pentru o inimă mare – Marinela Scripcariu)

Poemul de sâmbătă dimineața

în singurul glob pământesc
un singur continent
are o singură regulă
care se rotește într-o singură direcție
spre singura rază de soare
nimic nu se schimbă
nici singura speranță spre lună
nici singura pată aurie de pe mână
care duce la singurul orășel
care are singura floare
care are singura și aceeași cameră
în care singura fericire
devine singurul gând
care îți strânge singura bucurie

[Sara, mai 2014]

Curcubeul (pentru Ana Blandiana)

În zbor un zmeu se dădea pe curcubeu.
Prima dată pe roșu, dar la pițigat cocoșu’.
Pe galben, ce să mai zic, albinele l-au înțepat cu acul lor cel ascuțit.
Pe verde, o omidă tricoloră l-a pișcat timp de o oră.
Pe albastru, apa l-a scufundat până s-a udat.
Pe mov, un trol l-a aruncat în nămol.
Dar ce să vezi? Pe oranj și indigo de ce nu s-a mai dat?
Vă spun eu acum:
un tigru îngâmfat a pictat toți copacii de toamnă în oranj,
iar fazanul bordo a furat culoarea indigo.

(Sara, 20 martie 2014)

Sentiment

 

acum încet neplăcut ușor trece pe cine păi cum
stropește pe ea sau e-e-u e nimic cad frunzele dar
atunci ușurel cine încearcă să dăm cumva de oarecare
cel de sus suit vârf de plop cu a cui aripi nu se știe dar știi
că nu tu ai sfoara ci el un alt cineva tu el ea ești
acolo, dar vârful unde e un cineva nu-l ajunge nici el
nici ea în le-ga-to vântul stră mă bate

(Sara, 22 martie 2014, ora 08.45)

Cuba

În siajul orelor de română de la Elf (profesoara Marinela Scripcariu)
și al lecturilor din Gellu Naum,
Sara a creat în dimineața aceasta un poem:

Într-un cub locuia o familie de acuarele
în acuarele locuia o pădure
în pădure locuia o bufniță
în bufniță locuia o peniță

în tot acest timp
cubul s-a îndrăgostit de o cubă

cuba era departe

DIMA, un poet necunoscut

În noaptea de Anul Nou, DIMA – așa mi s-a spus că îl cheamă –, s-a apucat să scrie poezii. Nimeni n-a mai auzit de el, dar mie îmi place!

1.
Pe sârmă stau întinse cămăși
și sprâncene verzi arcuite.
Mănânc și cânt
dar nu mă pot obișnui
să nu îmi sug degetul zicând:
ăsta-i chiar bun!
Un sac, doi saci, trei saci
Arcuri de lumină.
În final
închin un pahar.

2.
Am fost la bal
și zemuiam în întuneric
și făceam spumă multă.
Acele cu gămălie
stau ruginite
pe carpeta bunicii.
Scaune putrezite scârțâind
Aș bea un vin
și zic:
bine ca s-a sfârșit!

3.
Ritm în ritm împreună
Lampadare stropite cu smoală
atârnau ironic
Stau la fereastră și admir
pectoralii de ceară
și luna mușcată
de vârcolac
E bună cafeaua.
Dar unde am rămas?

4.
Astăzi mi-am propus
să merg la film.
Cactuși plonjau pe pardoseală
Fără cuvinte
fără la-li-lu, fără li-lu-la
înghit pastile liliachii
și singur alerg în noapte
Stele văd,
printre degete.
13 septembrie.

5.
Păpușa stă nemișcată
Aruncă-ți privirea spre ape.
Soarele lucește
în balta murdară
înfășurat în panglici de satin.
Roz – sângele meu
gâlgâie a neputință
Voalul îi cade pe ochi
Și caii de foc
aleargă prin iarba arsă.

6.
Fado – aceeași mereu
cu toping de caramel
ciupește corzile fine.

7.
Dincolo de linie
ești tu
Stoarce lămâia și fugi!
Telefonul sună neîntrerupt.
Adună-ți cărămizile,
e noapte!
Mașina mea a visat urât.
Ce bine că pleci.
Pe drumul fără întoarcere
dospește încet.

8.
În port
felinarul s-a stins.
Pune-ți ochelarii
Pe trepte minutele dispar
Închide-ți televizorul
Țărmul se mută din nou
Colecționează virgule
și împarte boabe din ciorchine.

9.
Privește,
casele merg!
Pe stradă
luna așteaptă culoarea verde.
Pantoful și-a luat zborul
Penița scârțâie grăbită
Calculează distanța
de la urechi la inimă

10.
Înghițit de un zimbru albastru
regele scâncește la palat
cuvinte dispărute
în spatele palmelor
cu degete tremurânde

11.
Lungi coridoare întunecate
solfegiază liniștit.

 

Colind – Zorica Lațcu

Recită: Sara Gînscă-Nistea, clasa a II-a, Scoala Elf, Cluj-Napoca. Poezie cuprinsă pe CD-ul intitulat DARURI, realizat împreună cu elevii Școlii Elf în decembrie 2013.

Rostul inimii

de moarte
fugind prin întuneric
un om a întâlnit
un om:

s-au prăbuşit
unul în braţele
celuilalt
urlând
de spaimă singurătate
şi frig…

apoi
liniştindu-se şi
încălzindu-se
au început să
se târâie
căutând
o ieşire:

fiecare
prin
inima
celuilalt…

……………………

oare
prin inima mea
unde-ar
ajunge?

[Marius Iordăchioaia - Jurnal de tresăriri, Editura Theosis, Oradea, 2011]