Moments de clarté – Ramona Novicov

« Si vous ne croyez pas, vous ne subsisterez pas. » (Isaïe 7, 9)

Le moment où nous comprenons ce que l’on voit est le moment où tout est transfiguré autour de nous et l’on ne fait plus qu’un avec ce tout. L’exposition de deux jeunes prêtres, Ioan Gînscă et Iulian Nistea, est un carrousel d’images qui évoque cette recherche continue et irrépressible d’un sens plus profond, quelquefois essentiel, caché par des images du quotidien, sans importance, fuyantes, bribes du spectre visible. C’est une recherche continue et irrépressible, car elle est éclairée par la foi. Comme dans un portrait d’Arcimboldo, le livre du monde recueille des adnotations dans le registre mineur de l’existence, les deux photographes étant convaincus que l’humilité des petites choses mène à la compréhension du vrai sens qu’elles abritent. Cette exposition ne manquera pas de nous faire penser à ce passage des Corinthiens : « Aujourd’hui nous voyons au moyen d’un miroir, de manière peu claire, mais alors nous verrons face à face; aujourd’hui je connais partiellement, mais alors je connaîtrai complètement, tout comme j’ai été connu. » Chaque image est un filtre, une approximation, un miroir, une hésitation, une joie, une surprise, une attente fébrile de ce « face à face » promis dans l’épître. Recomposées, unies, ces images suggèrent un double portrait des deux chercheurs de lumière, Ioan et Iulian.

Chaque image de l’exposition surprend ou attend le moment qui abrite le miracle de l’existence dans sa totalité, à l’image de la goutte d’eau qui recèle en elle tout l’océan. On est invités à ne pas considérer cette comparaison comme un truisme, car, si l’on peut regarder le monde à travers le filtre de son humble humanité, et en même temps, croire qu’il est la création merveilleuse de Dieu, alors nous pourrons le voir vraiment. Mais les moments de grâce du regard sont rares. Pourquoi donc ? Car nous sommes toujours en mouvement, abouliques, au rythme du monde. Si nous ralentissions le rythme de nos pas, de notre respiration, de nos désirs, de nos peurs, si nous nous arrêtions un instant, nous pourrions voir combien est précieuse la beauté de l’anonymat et combien on est bien assortis avec le tissu de cette beauté cachée.

Toutes ces images parlent de la compréhension par la foi, et chacune d’entre elles enregistre la surprise de ceux qui les regardent. Leur but n’est pas de toucher le regard, mais la connaissance par le regard, la compréhension par le regard, le ressenti et la révélation engendrés par le regard qu’on pose autour de nous, sur les gens, les oiseaux, les cathédrales ou les noyaux de cerises. Chaque moment est un miracle, et chaque moment pare ce miracle afin de le révéler à un regard constant et attentif. Au-delà de la pluralité, de la diversité, et de la séduction des filtres interposés, tout autour de nous parle de la joie d’être au monde et de communier avec son Créateur et de lui être reconnaissants, de la joie de notre existence fugitive, mais qui, une fois comprise dans sa cohérence et sa plénitude, nous amène au-delà, à la rencontre fulgurante entre notre face et la Sienne.

Ramona NOVICOV
critique d’art

MOMENTS DE CLARTÉ

Ioan Gînscă & Iulian Nistea
MOMENTS DE CLARTÉ
Exposition de photographie
Commissaire de l’exposition : Ramona Novicov
Vernissage : Jeudi, 14 Mai 2015, 18h00
Institut Culturel Roumain
1 rue de l’Exposition, 75007 Paris
14 – 30 mai 2015
Programme : Lundi – Vendredi 10h00-18h00

 

ICR-2015---afis-Moments-of-clarity

 

„Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege” (Isaia 7, 9)

Clipa în care poţi să înţelegi ce vezi e clipa de lumină când totul se transfigurează în jurul tău şi tu devii una cu acest tot. Expoziţia celor doi tineri preoţi, Ioan Gînscă şi Iulian Nistea, e un carusel de imagini care vorbesc despre această căutare continuă şi irepresibilă a unui înţeles mai adânc, uneori esenţial, ascuns în imagini cotidiene, neînsemnate, fugare, frânturi ale spectrului vizibil. E o căutare continuă şi irepresibilă pentru că e luminată de credinţă. Pentru ei, asemeni unui portret al lui Arcimboldo, textul lumii e compus din notaţii în registrul minor al existenţei, convinşi fiind că tocmai umilitatea acestora conduce la înţelegerea sensului adevărat aflat dincolo de ele.

Parcurgând expoziţia, e imposibil să nu te gândeşti la pasajul din Corinteni: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă: acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin”. Fiecare imagine e un filtru, o ghicitură, o aproximare, o oglindire, o ezitare, o bucurie, o mirare, o aşteptare fremătătoare a acestei întâlniri „faţă către faţă” promise în epistolă. Împreună, recompuse, ele lasă să se întrevadă un dublu portret cu chipurile celor doi căutători de limpezime, Ioan şi Iulian. Fiecare imagine a expoziţiei surprinde sau doar aşteaptă clipa ce conţine în ea miracolul existenţei în totalitatea ei, aşa cum o picătură de apă conţine oceanul. Suntem îndemnaţi să nu vedem în această comparaţie doar un truism, pentru că, dacă putem să privim lumea prin filtrul umilei sale umanităţi şi, simultan, să credem ca ea este creaţia minunată a lui Dumnezeu, atunci am avea şansa să o vedem cu limpezime. Dar clipele de graţie ale privirii clare sunt rare. De ce? Pentru că ne mişcăm şi noi, abulici, în ritmul lumii. Dacă am încetini ritmul paşilor, al respiraţiei, al dorinţelor, al temerilor, dacă am sta locului o clipă, am putea vedea cât de preţioasă e frumuseţea anonimatului şi cât de bine ne potrivim şi noi în ţesătura acestei frumuseţi ascunse.

Despre înţelegerea prin credinţă vorbesc toate aceste imagini, fiecare înregistrând câte o uimire în faţa tuturor celor ce ne cad sub priviri. Nu doar atingerea prin privire e miza lor, ci şi cunoaşterea prin privire, înţelegerea prin privire, simţirea şi revelaţia prin actul de a privi în jurul nostru, oameni, păsări, catedrale sau sâmburi de cireşe. Fiecare clipă ascunde un miracol, îl îmbracă pentru a-l revela la o privire un pic mai statornică şi mai atentă. Dincolo de multitudinea, diversitatea şi seducţia filtrelor interpuse, totul în jurul nostru ne vorbeşte despre bucuria de a fi în lume şi de a ne împărtăşi cu Creatorul ei şi de a-i fi recunoscători – în fond, despre bucuria fiinţării noastre fugitive, dar care, dacă o înţelegem în coerenţa ei şi plenitudinea ei, ne duce dincolo de ea, la întâlnirea fulgurantă a feţei noastre cu faţa Lui.

Ramona NOVICOV
critic de artă

Interval de zbor

Ramona Novicov

„L’ oiseau c’ est moi” – aşa aş putea rezuma, bovarizând, povestea cu păsări spusă nouă acum de Ioan.
O şi fac, n-am rezistat tentaţiei. Dar, pentru Ioan, „le monde entier c’ est moi”.
Din acest motiv, o perspectivă direcţionată nu mai are suficient relief. E mai mult, în fotografiile sale, decât un paralelism metaforic, decât un autoportret prin ricoşeu.
E vorba, mai degrabă, de o experienţă existenţială difuză, dar crucială. De trecerea unor praguri ce par a fi cercuri de foc, acele cercuri prin care sar tigrii în arena circului, fără să-şi piardă din demnitate, frumuseţe şi graţie. Totuşi, nu e vorba doar de salturi şi treceri, ci şi de zboruri, deci de un mai mare efort antigravitaţional. La celălalt capăt e nebuna dragoste a lui Dumnezeu, ca în acel Psalm scris de Zacharias Lichter prin pana lui Matei Călinescu:

„Dumnezeu m-a pedepsit pentru nevinovăţia mea,
(fără s-o ştiu, poate eram mândru de ea):
Dumnezeu m-a mânjit cu noroi şi funingine,
Pentru că eram prea curat,
Mi-a spart dinţii şi mi-a sfâşiat limba,
Pentru că Îl lăudam cu prea frumoase şi prea dulci cuvinte.”

Acest celălalt capăt nu e încă vizibil în imaginile de acum, dar e acolo. De data aceasta, imaginile din Întrerupt doar ne aduc aminte că poetica înălţării e dublată de una a zbaterii, a lovirii de zăbrele, de acea bătaie de aripi de dinăuntru, piezişe, discontinue, la unii mereu treze. „Poezia ca o pasăre ce zboară invers” – spunea Nichita Stănescu. Cred că definiţia aceasta e o bună cheie de lectură a imaginilor lui Ioan, a întregii sale poetici şi atitudini interioare. Ambele stau sub puterea paradoxului, a lipsei de conformism, de obedienţă, de confort existenţial. Mai degrabă decât o pasăre, Ioan îmi evocă acum imaginea unui port-avion, (de) pe umerii căruia aterizează sau decolează păsări de argint. Între două zboruri, mai citeşte o carte, mai face un filmuleţ, o expoziţie, un text. Dar tot ce i se întâmplă sau ce face deliberat, ca om, preot şi artist, în intervalul de zbor, este făcut în numele şi slujindu-L pe El în fel şi chip. E felul lui de a unge cu miresme.

Astfel, împreună cu adevărul ei, expoziţia lui Ioan ne aduce şi acest dar: ne face să nu uităm uşor cuvintele Părintelui Teofil: „cel ce unge cu miresme pe altul, el, mai întâi, miroase frumos”!
Atunci, păsării din noi îi vor creşte din nou ciocuri, ghiare şi pene frumoase şi blânzi.

Pentru pacea de sus

dr. Ramona NOVICOV
critic de artă

„Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii”. Fiecare dintre imaginile acestei expoziţii – câte vor fi fiind, mari sau mici, aproape tangibile sau proiectate la orizont – eu le-aş însoţi cu acest cuvânt al Părintelui Paisie Duhovnicul. Cu cuvântul acesta alături, ele s-ar transforma în mătănii, bob lângă bob. „Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii”.

Imagine şi cuvânt – lovituri de toacă în memoria noastră de pe acoperişul lumii moţilor. Cuşmele de paie ale caselor, grajdurilor şi troiţelor ating cerul, pentru că sunt pe pământuri de la capătul de sus al lumii. Prin ele coboară, alunecând ca zăpada de primăvară, pacea. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Pentru această pace de sus, invocată la fiecare liturghie, de dorul ei ar trebui să tânjim uneori – despre acest fapt, sau şi acest fapt ne aduc aminte imaginile lui Iulian şi Ioan – uneori, când suntem singuri, dar mai ales când ni se pare că nu suntem singuri: în mall-uri, în intersecţii citadine, în vânzoleală şi negocieri. De acolo, de pe acoperişul Ţării Moţilor, în faţa acelor troiţe şi dincolo de ele, „paguba îţi pare ca şi câştigul”, după alt cuvânt al Părintelui Paisie.

Nu ştiu unde să plasez cadenţa lor: între imn de slavă, litanie sau bocet. Dar ştiu că au o multitudine de semitonuri sensibile şi jocuri subtile de planuri şi perspective, semn că sunt fotografii de preţ. Lemne şi pietre – unele de la Dumnezeu lăsate, altele trecute prin mâna omului în chip de cruci şi altare – doar asta vedem în imagini. Lăsate neatinse, acestea din urmă se vor contopi în curând cu cerul şi pământul şi vor fi una. Fotografiile surprind clipa de graţie de dinaintea acestei disoluţii şi reîntregiri a firii. Sunt acolo, nu o dată, surprinse câteva gesturi tandre, de învăluire, protecţie, reazem, atunci cînd lemnul vechi al crucii, ars de ploi şi sori, e dublat de un lujer viu de mesteacăn. Există ceva de scriitură ancestrală în această îngemănare dintre graţie şi gravitaţie, dintre natură şi cultură, dintre mineral şi organic. Ca un dans deasupra pământului. Dar, odată întoarse în pământ, nici troiţele, nici căpiţele, nici casele, nici grajdurile moţeşti nu vor fi aceleaşi, căci vor fi însoţite atunci de pacea şi paşii celor ce vor fi păşit peste acele locuri sau doar le vor fi contemplat, cum facem noi acum.

Din toată această înşiruire de însoţitori, aş vrea să rămân pe ultimul cuvânt al ei: pe bucuria de a şti că şi noi, într-un fel sau altul, am fost o clipă oaspeţii acestei lumi îndumnezeite.

Constantin BRANCUSI

Sculptorul Constantin Brancusi s-a nascut intr-o zi de 19 februarie.
Cu acest prilej mi-am amintit de doua expozitii.
Una in curs de desfasurare, din 8 octombrie 2011 pana in 15 aprilie 2012, la Muzeul Guggenheim din Bilbao, cu titlul Brancusi-Serra.
Alta care a avut loc in 1999 la Muzeul de Arta din Cluj-Napoca, prima (si din pacate, pana azi, singura) expozitie Brancusi care a avut loc la Cluj si in Transilvania!

Cu ocazia evenimentului de exceptie de la Cluj am realizat un interviu cu criticul de arta Ramona Novicov, publicat in Revista Renasterea, nr. 6, 1999. L-am recitit astazi cu placere. Iata un fragment:

Ioan Ginsca: S-a spus despre Brancusi ca este „parintele sculpturii moderne”, iar pe de alta parte ca este „un capat de drum”, in sensul ca el ar fi foarte greu de continuat. Va intreb: Lectia lui Brancusi mai este luata azi in seama de noile generatii de sculptori? Si cand spun lectia lui Brancusi, ma refer la faptul ca pana sa ajunga un artist al simplificarii formelor, el s-a concentrat pe o foarte serioasa investigare nu numai a artei clasice, dar si a anatomiei. Credeti ca exista astazi un fel de uitare a lui Brancusi?

Ramona Novicov: Brancusi este un model exemplar si in opera, si in drumul spre opera. Caci, spune el, „nu putem sa il ajungem, niciodata pe Dumnezeu, insa curajul de a calatori inspre El ramane important” (p. 145). Lectia lui Brancusi e minunata, dar incomoda. Tenacitatea sa, vizionarismul sau, imensa sa truda de a scormoni la radacina lumii, reluarea obsesiva a temelor pana in clipa in care ele radiaza bucurie pura, toate acestea ne grabim sa le expediem pentru a ne arunca asupra rezultatelor, asupra certitudinilor. Riscul este pus intre paranteze pentru a nu umbri succesul total, imediat, neconditionat. Inainte de toate, marea lectie a lui Brancusi e inscrisa in chiar viata sa. Aceasta este, in primul rand, marea sa opera de arta. Finalitatea ei este etica, si abia pe urma estetica. Frumusetea e doar o consecinta a Adevarului.

I. G. : Am stat si eu, ca multi altii, intr-un sir lung pentru a putea vizita expozitia in ziua vernisajului. Am ramas uimit de un fapt: intrand in prima sala, in care sunt expuse fotografiile, lumea isi continua conversatia inceputa afara; dar cand am intrat cu totii in sala cu bronzuri, dintr-o data s-a facut liniste, se pasea cu o anume cuviinta, chiar cu religiozitate. De ce credeti ca s-a intamplat chiar asa?

R. N. : Toate lucrarile sale vorbesc despre o lume transfigurata, despre un urias efort de a transcende limitele opace, „mortale”, ale materiei, facut intru adevar. Intreaga sa opera sta la umbra cuvintelor ioaneice: „si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi!” (Ioan 8, 32).
A fost obsedat de regasirea unitatii originare a lumii, facuta in numele iubirii.
Sarutul este semnul unificarii tuturor contrariilor, dar, ca sa-l poata incarca cu o semnificatie totalizatoare, a practicat o necrutatoare asceza a formei, pana i-a gasit miezul adevarat. A avut o adanca evlavie fata de materia cu care lucra. A stiut sa astepte clipele revelatiei, dar nu oricum, ci in trezvie, in acea asteptare activa, cu speranta si bucurie si incredere totala.
„Caci ceea ce va daruiesc eu este bucurie curata. Contemplati lucrarile mele pana cand le vedeti. Cei aproape de Dumnezeu le-au vazut!” (p. 100).
Cred ca mesajul acesta este atat de puternic, incat am inteles si noi, atunci, printre lucrarile sale, ca „restul e tacere”.