Serghei Bulgakov şi Madona Sixtină

In 1898, cand inca era marxist, Bulgakov viziteaza Muzeul de Arta din Dresda. Intalnirea cu una din Madonele lui Rafael il impresioneaza pana la lacrimi:

„Acolo, ochii Imparatesei Cerurilor, care se inalta cu divinul sau Fiu la cer, m-au privit. Era in acei ochi o forta infinita de puritate si de jertfire voluntara. Vedeam in ei presimtirea suferintei si acceptarea ei de buna voie. Aceeasi destinatie spre sacrificiu se citea si in ochii Pruncului, plini de o intelepciune care nu mai era aceea a copilariei…
Imi pierdusem parca simtirile. Din ochi imi curgeau pe obraji, laolalta, lacrimi dulci si amare care facura sa se topeasca inima mea inghetata. Era ca si cum un nod vital se deschisese pe neasteptate. Nu era o tulburare estetica. Era o adevarata intalnire, o noua cunoastere, era o minune. Am numit aceasta stare o rugaciune”.

Dupa 20 de ani, in 1918, in chiar timpul Revolutiei bolsevice, Bulgakov se converteste. In scurt timp este hirotonit preot ortodox, eveniment care a fost, la fel ca hirotonia prietenului sau, Pavel Florensky, o provocare adresata intelectualilor din acea vreme. Expulzat din Rusia in 1923 are ocazia sa viziteze din nou Muzeul cu pricina din Dresda. Ceea ce s-a si intamplat. Numai ca de aceasta data reintalnirea cu Madona Sixtina il dezamageste. Celebra reprezentare picturala a Maicii Domnului, in fata careia statea si pe care in primele clipe nici nu a recunoscut-o!, nu-i mai provocase acea stare de rugaciune.

„Prima mea impresie a fost ca ma inselasem, ca aceea nu era Madona Sixtina. Dar in cele din urma am recunoscut-o si m-am convins ca era intr-adevar ea; dar in realitate nu era ea, sau mai degraba eu nu mai eram acelasi… Inima mea ramase insensibila: sa se fi racit asadar in decursul lungii mele vieti? Nu. Nu era asta. Nu fusese o intalnire; nu am intalnit ceea ce am asteptat. Si de ce sa tac si sa nu spun adevarul: nu am vazut-o pe Maica Domnului”.

Citind aceste randuri multi dintre noi am putea zice ca am avut parte de-o experienta asemanatoare cu cea a lui Bulgakov. Adica, pe masura apropierii noastre de Hristos, adevaratele icoane au inceput sa ia locul fotogenicelor picturi religioase. Mai devreme sau mai târziu acest lucru tot s-a intamplat. Si-apoi, asemenea lui Bulgakov, nici noi nu ne-am mai putut ruga in fata produselor curentului realist. De ce? Pentru ca „Duhul innoirii daruieste credinciosului ochi si urechi noi”, ne raspunde Sfantul Simeon Noul Teolog. Acesta este motivul pentru care, de-aici incolo, nu mai privesti cele fizice ca un om trupesc ci, depasind omul, contempli cele vazute in chip duhovnicesc (cf. Sfantul Simeon Noul Teolog Cateheze II, Paris, 1964, Cateheza XV, p. 213-215).