Archive for the Category Meditaţii

 
 

O întrebare

Urban Devotion


[Foto: Ioan Gînscă, Roma, 2013]

Odată, la Sâmbăta de Sus

Odată, la Sâmbăta de Sus, așteptând la intrarea în biserică, cu întreg soborul de preoți, ierarhul locului, am asistat la următoarea întâmplare. Înaltpreasfințitul, la sosire, l-a atenționat pe preotul care ținea Sfânta Evanghelie spre sărutare, să o ridice nițel, ca să nu fie nevoit să se aplece prea mult. Dar părintele respectiv, fără să miște nici măcar un centimetru, a replicat: Dar… aici e Dumnezeu!
Bineînțeles, vlădicul n-a mai avut încotro. (Cred că și dânsului i-a plăcut răspunsul)

Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

1
[Icoana Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, sec. XVII, Măn. Dionisiou, Athos]

Observ că suntem atât de obișnuiți, ca să zic așa, cu sfintele icoane, încât nici nu le mai privim bine, nu ne mai punem întrebări în legătură cu ele. Ne închinăm, le sărutăm și trecem mai departe.
Să nu vă supărați, dar Daniel Arasse avea dreptate. Nu vedem nimic!

Priviți, vă rog, icoana Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Ce vedeți? Veți răspunde: Cum, ce văd? Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul! Călăul, Sfântul Ioan Botezătorul și fiica Irodiadei… Doar atât? Ei bine, un munte și o clădire, închisoarea…
Probabil că oricât aș insista, nu veți observa strigătul. Da, strigătul. În imaginea aceasta cineva strigă. Nu exagerez. Are fața atât de mare, încât ocupă un sfert din scenă. Acum v-ați prins. Clădirea închisorii strigă! Dacă iconarul a pictat-o așa, este tocmai pentru a o vedea și a ne întreba de ce e așa. Zic și eu: Trebuie să existe un motiv care să îi justifice prezența atât de vizibilă într-un asemenea loc și-ntr-un asemenea moment.

Așa că m-am gândit și iată ce răspuns am găsit. Clădirea închisorii ne spune ceva important:

Suflete preaiubit, dacă eşti solul Domnului, strigă în pustiu! Nu vorbi încet! Nici prea domol, nici prea dulceag, ci strigă. Acolo unde vezi că este pustiu, trebuie să strigi, căci sufle­tele sunt depărtate de tot şi împotrivitoare. Este nevoie de curaj şi de voinţă puternică, fiindcă acolo este nepăsare, amorţire şi împotriviri neobişnuite. Acolo strigă, ca să se audă peste larma lor împotrivitoare, peste murmurele lor de nemulţumire, peste şoaptele lor bârfitoare…

Strigă până vor auzi toţi cei surzi, toţi cei somnoroşi, toţi cei depărtaţi şi toţi cei îmbătrâniţi în păcate sau rătăciţi de multele căi înşelătoare, câte sunt, de obicei, prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare şi credinţă! Ceva neapărat se va face, cineva neapărat se va trezi! Dumnezeul nostru nu lasă niciodată să fie în zadar un strigăt puternic şi sincer pentru El. (Traian Dorz, fragment din Hristos, Dumnezeul nostru)

Fotograful, teologul și controlorul de bilete

Ieri am fost la un „Xerox”. O doamnă între două vârste mi-a preluat documentele pentru fotocopiere și m-a rugat să aștept puțin. La plecare m-a privit cum îmi aranjez hârtiile și m-a întrebat: Oare ce meserie aveți? Ce credeți, am răspuns politicos? Sunteți… fotograf? Am rămas, evident, paf! N-aveam aparatul foto la mine, nimic care să mă trădeze… Nu m-am gândit niciodată că fotograful – chiparășul, cum era numit prin Apuseni -, are un chip anume.
În drum spre casă mi-am amintit, cu zâmbetul pe buze, de cum m-au mai văzut unii și alții în ultimii ani. Să vă povestesc.
Odată, când așteptam trenul pe o bancă în gara din Beclean, s-a așezat lângă mine o femeie cu gânduri murdare. N-am apucat să ripostez la vorbele ei că îndată s-a înghesuit între noi un bătrânel (nu știu de unde a răsărit, nu-l mai văzusem până atunci), care i-a stricat planurile nerușinatei. Cu o voce caldă, de bunic, m-a întrebat: Sunteți student la teologie?
Cu capul nițel plecat dar totuși în nori, că doar eram văzut ca un student pios, am urcat, la sosirea în Cluj, în autobuz. Eram singur. După două stații au urcat prin ușa din față două tinere. Vorbeau tare, nu se jenau. M-au scanat insistent, iar una din ele a zis: Compostează odată biletu’ ală, nu vezi că are mutră de controlor?! Am râs, râd și acum.
Până la urmă, vorba Părintele Teofil Părăian, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei.

Nu vreau mașină!

Mergând cu trenul spre Ciucea îmi vine în minte că aș putea fi deținătorul unui record: preotul care a călătorit cel mai mult cu trenul. Și sunt fericit! Foarte fericit! Am intrat în al zecelea an în care merg la slujbă cu trenul. NU vreau mașină!

Câteodată cred că șoferii nu știu ce e iarba, sau florile, pentru că trec prea repede pe lângă ele și nu le văd. Dacă i-ai arăta unui șofer o pată verde, ți-ar spune: „A, da, asta-i iarbă!” Sau, privind o pată roz, ar zice: „Asta-i o grădină de trandafiri!” Casele sunt pentru el pete albe, iar vacile sunt pete cafenii. (…) Ai văzut panourile alea din afara orașului? Odinioară aveau o lungime de șase-șapte metri, dar acum au de zece ori pe-atât: mașinile începuseră să gonească atât de repede, încât au trebuit să lungească reclamele, ca să se vadă. [Ray Bradbury, Fahrenheit 451]

Proporții ciudate…

„Fruntea ei nobilă amintea, datorită liniilor ei foarte înalte, fraza lui Edgar Poe: Nu există frumusețe desăvârșită fără o anumită ciudățenie în proporții.” (Paul Gauguin, Noa-Noa)
Cât de bine se potrivește această afirmație și în cazul iconografiei răsăritene!

Nici aşa, nici altminteri

Am întâlnit de curând, la un vernisaj, o domnișoară iconar cu unghiile pictate în albastru canar și, tot atunci, un tânăr iconar trist. Nu știu de ce, dar tristețea mi s-a părut mai nepotrivită decât îndrăzneala tinerei artiste. Întotdeauna am crezut că iconarii trebuie să fie niște oameni veseli. „Cunoscute mi-ai făcut căile vieții; cu fața Ta, de veselie mă vei umple.” (Faptele Apostolilor 2, 28)

150 de zile

Am 40 de ani. Sunt un om fericit, însă de multe ori s-a întâmplat să fiu „ca o pasăre singuratică pe acoperiş”, „ca bufniţa din dărâmături” sau ca vulturul pleșuv, de la care cei de vârsta mea au o lecție importantă de învățat.

Vulturul pleșuv poate atinge vârsta de 70 de ani. Dar pentru a ajunge la acest punct, el trebuie sa ia o decizie grea. În jurul a 40 de ani ghearele lui lungi și flexibile nu mai sunt capabile să-i care prada. Ciocul puternic și ascuțit i se încovoaie. Aripile-i grele și îmbătrânite de ani și de grosimea penelor îi înfrânează și-i nădușesc mușchii pieptului, îngreunându-i astfel zborul. Și atunci vulturul are 2 opțiuni: să moară, sau să treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile. Procesul îi cere vulturului să zboare în vârf de munte într-un nou cuib. Acolo el își lovește continuu ciocul încovoiat până acesta se rupe. După ce își rupe ciocul, așteaptă să îi crească cel nou, apoi își smulge ghearele. Când noile
gheare apar, începe să-și smulgă penele îmbătrânite. După 5 luni, vulturul își reia falnicul zbor pentru care a fost creat și pentru care trăiește. Încă 30 de ani!

Am amintit de toate acestea, pentru că doresc ca vizitatorii expoziției mele să știe că fotografiile au fost realizate în decursul celor 150 de zile.

 


[foto: ioan gînscă]

 

J’ai 40 ans. Je suis un homme heureux, mais il m’est souvent arrivé d’être « comme un passereau solitaire sur le toit », « comme le hibou parmi les décombres » ou comme un aigle, qui peut enseigner une leçon importante à ceux de mon âge.

L’aigle à tête blanche peut vivre jusqu’à 70 ans. Mais pour atteindre cet âge, il doit prendre une décision très difficile. Vers 40 ans, ses longues serres devenues flexibles ne sont plus capables de saisir la proie. Son bec fort et pointu se courbe. Ses ailes devenues trop lourdes en raison des nombreuses vieilles plumes épaissies, le freinent et le font suer, en rendant difficile son vol. Alors, l’aigle fait face à un choix difficile : mourir ou passer par un processus douloureux de transformation qui durera 150 jours. Le processus exige que l’aigle vole jusqu’en haut de la montagne dans un nouveau nid. Là, l’aigle va frotter et frapper son bec contre une roche jusqu’à ce qu’elle l’érode. Après cela, il attendra la repousse d’un nouveau bec. Ensuite, il tentera d’arracher et d’user ses serres. Après cela, de nouvelles serres se développeront et alors l’aigle commencera à plumer ses plumes âgées. Enfin, après ces cinq mois, l’aigle reprendra son vol magnifique pour lequel il a été créé et pour lequel il vivra. 30 années supplémentaires.

J’ai raconté cette histoire parce que je désire que les visiteurs de mon exposition sachent que les photos ont été réalisées au cours des 150 jours.

Pentru pacea de sus

dr. Ramona NOVICOV
critic de artă

„Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii”. Fiecare dintre imaginile acestei expoziţii – câte vor fi fiind, mari sau mici, aproape tangibile sau proiectate la orizont – eu le-aş însoţi cu acest cuvânt al Părintelui Paisie Duhovnicul. Cu cuvântul acesta alături, ele s-ar transforma în mătănii, bob lângă bob. „Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii”.

Imagine şi cuvânt – lovituri de toacă în memoria noastră de pe acoperişul lumii moţilor. Cuşmele de paie ale caselor, grajdurilor şi troiţelor ating cerul, pentru că sunt pe pământuri de la capătul de sus al lumii. Prin ele coboară, alunecând ca zăpada de primăvară, pacea. Să te întorci acolo de unde ştii că ţi-ai pierdut pacea inimii. Pentru această pace de sus, invocată la fiecare liturghie, de dorul ei ar trebui să tânjim uneori – despre acest fapt, sau şi acest fapt ne aduc aminte imaginile lui Iulian şi Ioan – uneori, când suntem singuri, dar mai ales când ni se pare că nu suntem singuri: în mall-uri, în intersecţii citadine, în vânzoleală şi negocieri. De acolo, de pe acoperişul Ţării Moţilor, în faţa acelor troiţe şi dincolo de ele, „paguba îţi pare ca şi câştigul”, după alt cuvânt al Părintelui Paisie.

Nu ştiu unde să plasez cadenţa lor: între imn de slavă, litanie sau bocet. Dar ştiu că au o multitudine de semitonuri sensibile şi jocuri subtile de planuri şi perspective, semn că sunt fotografii de preţ. Lemne şi pietre – unele de la Dumnezeu lăsate, altele trecute prin mâna omului în chip de cruci şi altare – doar asta vedem în imagini. Lăsate neatinse, acestea din urmă se vor contopi în curând cu cerul şi pământul şi vor fi una. Fotografiile surprind clipa de graţie de dinaintea acestei disoluţii şi reîntregiri a firii. Sunt acolo, nu o dată, surprinse câteva gesturi tandre, de învăluire, protecţie, reazem, atunci cînd lemnul vechi al crucii, ars de ploi şi sori, e dublat de un lujer viu de mesteacăn. Există ceva de scriitură ancestrală în această îngemănare dintre graţie şi gravitaţie, dintre natură şi cultură, dintre mineral şi organic. Ca un dans deasupra pământului. Dar, odată întoarse în pământ, nici troiţele, nici căpiţele, nici casele, nici grajdurile moţeşti nu vor fi aceleaşi, căci vor fi însoţite atunci de pacea şi paşii celor ce vor fi păşit peste acele locuri sau doar le vor fi contemplat, cum facem noi acum.

Din toată această înşiruire de însoţitori, aş vrea să rămân pe ultimul cuvânt al ei: pe bucuria de a şti că şi noi, într-un fel sau altul, am fost o clipă oaspeţii acestei lumi îndumnezeite.